BONCĂLUIT s. n. 1. Faptul de a boncălui. Răget prelung și puternic. De departe, de la imașuri, veni o clipă, în înserarea limpede, un boncăluit înăbușit de taur. SADOVEANU, O. I 287. Boncăluitul juncii l-am auzit... aproape deslușit. SADOVEANU, V. F. 31. 2. Fig. Sunet prelung, produs din bucium, din buhai sau din corn. Cîntase a treia oară cucoșii cînd porni, în mijlocul satului, boncăluitul buciumului de cireș. SADOVEANU, O. I 57. – Variantă: boncălăit (ANGHEL, PR. 109) s. n.