3 definiții pentru blema


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

blem, blemĭ, blemáțĭ v. intr. V. umblu.

úmblu și (nord) îmblu, a v. intr. (lat. ámbulo, -áre, a umbla, a se plimba. V. plimb). Merg, pășesc: bolnavu a început să umble, calu umblă la pas, la trap, în buĭestru, la galop. Merg, mă duc, călătoresc: am umblat mult pe apă și pe uscat, pe jos, călare, cu trenu, cu vaporu. Fig. Circul, am curs: acest ban nu maĭ umblă. Am intențiune, am de gînd, caut, încerc: am umblat să dreg mașina, dar n’am reușit; hoțiĭ umblaŭ să fure. A umbla cu, 1, a colinda cu: copiiĭ umblă cu buhaĭu, lăutaru umblă cu cheta; 2. a te servi de, a mînui: copiiĭ nu știŭ să umble cu lampa, cu mașina. A umbla după, a te sili să apucĭ (să capețĭ, să obțiĭ), a te ține după: a umbla după chilipir, a umbla după potcoave de caĭ morțĭ (după un cîștig ridicul orĭ imaginar). A umbla la școală, a frecŭenta școala. A umbla la (o mașină ș. a.), a pune mîna, a mînui, a deranja: copiiĭ aŭ umblat la ceasornic, nu știŭ cine mĭ-a umblat pin ladă. A-țĭ umbla gura (ca melița, ca moara), a vorbi mult, a turui. – Vechĭ: blăm și blem, haĭde; blațĭ, blămațĭ și blemațĭ, haĭdem. La Nec. (2, 218) blemĭ, haĭde: blemĭ pe la mine! Și astăzĭ în Maram. blem, blemațĭ, blămațĭ, haĭde, haĭdem, și (P. P. la Moțĭ) blețĭ, haĭdețĭ (din lat. ambulamus, umblăm, ambulemus, să umblăm, ambulatis, umblațĭ, ambulate, umblațĭ! Perzîndu-se legătura cu umblăm, s’a format un verb noŭ blem, blemațĭ, blămațĭ, redus și el la o interj.). În eliziune: ĭa’mblațĭ (pron. ĭam blațĭ), ĭa’mblă (din ĭa umblațĭ, ĭa umblă saŭ din ĭa-mĭ blațĭ, ĭan blațĭ, ĭan blă), haĭdețĭ, haĭde!


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

blemá, blem, vb. tranz. – (reg.; arh.) 1. A merge; la conj., pers. I, pl., blem „să mergem, haide”: „Blem, soră, la cununie” (Antologie, 1980: 273; Țiplea, 1906); „Blem la crâșmă să bem vin” (Brediceanu, 1957: 53). Atestat cu acest sens și în Maramureșul din dreapta Tisei. 2. A umbla, a merge; la ind. prez., pers. I, pl.: „No, amu blăm în satu’ acesta. Eu mă duc, da’ tu rămâi aici” (Papahagi, 1925: 304). 3. A veni; la imper., „vino”: „Blem, mândruț, c-om mere-n lume” (Papahagi, 1925: 177). „Măi, mândrule, om frumos / Țăpă coasa, blemi, ședz gios” (idem, t. LXII); „Măi, D’eord’iță, blăm în casă” (Țiplea, 1906: 432). „S’aveți noroc! Blemați, placă-vă în casă” (A. Radu, 1941: 53). „Arhaismul acesta și în Maramureș se aude mai rar și numai în câteva sate” (Țiplea, 1906). – „Acest blem era la origine un imperativ, cu înțelesul de să plecăm și continuă pe latinescul ambulemus” (Pușcariu, 1976). Din a umbla, umblăm > blăm > blem (Scriban, 1939). Lat. ambulo, ambulare „a umbla, a se plimba, a merge ” > îmbla(re) > umbla. Alături de cuvintele formate în rom. cu pref. în- (îm-) utilizate cu și fără prefix: bătrâni / îmbătrâni, tineri / întineri, sănătoși / însănătoși, bucur / îmbucura etc., și aici s-a utilizat forma fără îm-, considerându-se că e prefix și nu un cuvânt moștenit (Felecan).

Intrare: blema
blema
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.