biciui vb. IV. 1 tr., refl. A (se) lovi cu biciul sau cu un instrument similar; a flagela. Să-l biciuiască cu vine crude (DOS.). ♦ (tr.) A lovi cu ceva (subțire ca biciul), producînd usturime. În fuga nebună ierburile îl biciuiau și i se încolăceau ca șerpii de picioare (GÎRL.). 2 tr. fig. A critica, a satiriza fără cruțare. În aceste comedii, Caragiale biciuiește o concepție (IBR.). • prez.ind. -iesc, biciui, și (reg.) zbiciui vb. IV. /bici + -ui.