Bernard Prenume rar folosite în onomastica noastră contemporană, Bernard, fem. Bernarda, reproduc un vechi nume pers. germanic atestat încă din sec. 7 în Franța sub forma Berinhard. Dacă specialiștii sînt de acord în unanimitate că este vorba de un nume compus cu elementul -hard „tare, puternic”, dificultățile și soluțiile divergente apar în ceea ce privește prima parte, Bern-. Ipoteza cea mai acceptabilă apropie acest element de cuvîntul vechi germ. de sus bero „urs” (germ. bär, engl. bear), prezența sunetului -n- (Berinhard sau Bernhard) explicîndu-se fie prin vechiul nordic bjorn (Björn este un cunoscut prenume suedez actual), fie printr-o formă cazuală bern. Semnificînd la origine „urs puternic”, Bernhard s-ar încadra astfel într-o lungă serie de antroponime formate de la nume de animale, frecvente la multe popoare (la noi, actualele nume de fam. Ursu, Lupu etc.). Interesant de remarcat este faptul că numele ursului, de care se leagă vechi credințe, obiceiuri și legende, era tabu la popoarele germanice și slave: denumirea indo-europeană a animalului, *rksos (de unde lat. ursus, gr. árktos, sanscr. rkśas etc.) nu apare la germani și slavi, care foloseau diferite epitete pentru a-l numi (engl. bear, germ. bär, nordicul bjorn înseamnă în realitate „brun, cafeniu”, iar rus. medvedi etc., „cel care mănîncă miere”). Bernaldinus sau Bernardus apar în documentele moldovenești încă din sec. 15, dar numele era purtat de un străin. Formele Barnat, Bărnat, Bîrnat, Bernat, care apar după 1500, începuseră să fie purtate și de români, probabil sub influența maghiară sau săsească. Actualele Bernard, Bernardin, Bernardina, rare la noi, sînt forme de proveniență apuseană. ☐ Fr. Bernard (hipoc. Bernat, Bernardin, Bernadette), germ. Bernhard(t), it., sp. Bernardo, oland. Beernaert, magh. Bernát, Bernarda, Bernadette, scr. Brnard, Berne. ☐ Scriitorul preromantic francez Bernardin de Saint-Pierre, autorul cunoscutelor romane Paul și Virginia și Coliba indiană.