BAIU interj. (Mold., Transilv.; negație mai puternică decît «nu», cu care cineva răspunde la o provocare sau cu care respinge o invitare) Nicidecum, nici să nu te gîndești (la așa ceva), de loc. V. b a. Ș-apoi și vouă, nu știu, zău, cum v-a mai intra cineva în voie. Vorba ceea: hai în car! – Baiu! – Hai în căruță! – Baiu! – Hai în teleagă! – Baiu! – Hai pe jos! – Baiu! CREANGĂ, O. A. 90. Fa Dochițo, puică albă, Vincu mine să-ți dau salbă... Ți-oi da salbă de mărgele Și paftale și inele. – Baiu! marfa de la voi Nu se trece pe la noi. ALECSANDRI, T. 228. Ia stăi puținel, dragă Vochițo! – Baiu, baiu, nu se poate! NEGRUZZI, S. III 21. ◊ Expr. A zice baiu = a zice ba, a se împotrivi, a se opune, a refuza. Fata mare și cea mică le luați de v-or plăcea, Dară pe cea mijlocie – mi-o căzut dragă de foc Și nici ea nu zice baiu! bat-o hîtrul de noroc! EMINESCU, L. P. 136. – Pronunțat: ba-iu. – Variantă: (Transilv., Ban.) baio (HODOȘ, P. P. 151) interj.