bagău, bagăuri, s.n. (reg.) 1. Tutun, tabac. 2. (în expr.) A ține bagău = a mesteca tutun: „Amândoi moșii fumau cu pipa și țineau bagău” (Memoria, 2004-bis: 1.283). ■ (onom.) Bagău (Bagoaie), poreclă în Dragomirești. ■ Atestat și în Maram. din dreapta Tisei, cu sensul de „scrum de tutun”. – Din magh. bagó „tutun de mestecat” (Cihac, Scriban, Șăineanu).