BADE s. m. 1. (Folosit mai ales la țară, de obicei pe lîngă un nume propriu) Termen de respect cu care cineva se adresează unui bărbat, de obicei mai în vîrstă decît el; termen familiar cu care orășenii se adresează țăranilor. Badea Culai, feciorul săracului... Buciumă-n mine toate răscoalele țării! DEȘLIU, G. 23. Badea Bodrîngă făcu semn cu ochiul. CAMILAR, N. I 318. Ba nu, bade Ipate, n-aibi grijă; nu ți-oi mai cere vreun lucru mare pînă pe-acolo. CREANGĂ, P. 151. ♦ (La vocativ, precedat de «măi») Termen cu nuanță de ironie și de amenințare cu care cineva se adresează unui bărbat (indiferent de vîrstă). Hei, hei!... nu te-am știut eu că-mi ești de aceștia, că de mult iți făceam felul!... Dar, trăind și nemurind, te-oi sluji eu, măi badeo! CREANGĂ, P. 236. Ha, ha! măi badeo, mi-ai căzut la mînă acu! ALECSANDRI, T. 234. 2. (Popular) Termen cu care femeile de la țară se adresează bărbatului iubit. Tu te duci, badeo, sărace, Eu cu dorul tău ce-oi face? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 109. ♦ (Adesea cu un pronume posesiv) Iubit, ibovnic, drăguț. Floricică din ogoară, Dorul badei mă omoară. SEVASTOS, C. 129. Badea meu, tînăr băiat, Nici mustața nu i-a dat; Badea meu, tînăr copil, Roșu ca un trandafir... Cum e bradul arătos, Așa-i badea de frumos; Cum e bradul nalt din munte, Așa-i badea meu de frunte. JARNÍK-BÎRSEANU, 39. Badea nalt cît un cireș, Mîndra cît un fedeleș. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. Forme gramaticale: art. badea, voc. bade și badeo. – Variantă: (regional) badiu (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 240) s. m.