babilon sn [At: PISCUPESCU, O. 65 / V: vavi~ / Pl: ~oane / E: Babilon] (Iuz) 1 Loc unde trăiesc mai multe populații. 2-3 Amestec confuz de diferite (neamuri și) limbi. 4 (Îe; lpl) A fi în ăle vaviloane A fi într-o stare anormală de zăpăceală. 5 (Îe; lpl) A vorbi în ăle vaviloane A vorbi anapoda. 6 (Îe; lpl) A se pomeni în ăle vaviloane A se trezi într-o mare zarvă. 7 (Îe; lpl) A veni în ăle vaviloane A veni repede, necăjit și cu mintea zăpăcită. 8 Descântec nedefinit mai îndeaproape.

Babilon (Vavilon) n. 1. capitala Caldeii, pe Eufrat, întemeiată de Nimrod (2640 a. Cr.), împodobită de Semiramida și dărâmată de Ciru în 538 a. Cr.; oraș celebru în antichitate pentru bogăția și luxul său, azi cu totul în ruine, de unde săpăturile au scos la lumină descoperiri prețioase; 2. fig. centru mare de corupțiune și crime: Parizul e un Babilon modern.

vavilon sn vz babilon

babilon (-oane), s. n. – 1. Babilonie. – 2. (Arg.) Tribunal, judecătorie. De la numele orașului, intrat mai întîi în rom. prin intermediul ngr., cu fonetismul vechi Vavilon, și modern prin fr. Der. (babilonian; babilonic; babilonie) apar de asemenea cu fonetismul ngr., dar sînt înv. (vavilonian, vavilonic, vavilonie). Alecsandri a întrebuințat în mod excepțional creația adj. babelic; ex. său nu a fost imitat.

BABILON (Vavilon), oraș antic, capitală a Mesopotamiei, pe cursul inferior al Eufratului, amintit de mai multe ori în Biblie, unde au fost duși evreii în robie de către Nabucodonosor în anul 586 î. Hr.

BABILON, oraș antic în Mesopotamia, în reg. cursului inferior al Eufratului. Important centru economic, politic și cultural în milen. 2-1 î. Hr. Capitală a statului cu același nume, a cunoscut perioada de înflorire sub Hammurabi (sec. 18 (î. Hr.) și Nabucodonosor II (sec. 6 î. Hr.).

babilon, babiloane, s.n. Anarhie, haos; balamuc. – Din top. Babilon „capitala Caldeii, pe Eufrat, întemeiată de Nimrod (2.640 a.Cr.), împodobită de Semiramida și dărâmată de Ciru, în 538 a.Cr.” (Șăineanu, 1929).