bâja [At: CADE / E: fo] (Reg) 1 i (Îf bâja) Bâia (1). 2 sf Foc. 3 (Îe) A da ~ A da foc. 4 (Fig; prin comparație) Persoană care provoacă teamă.

bîja interj., s.f. (reg.) 1 interj. Bîia. Vezi, mamă, bîja, c-are să te frigă tăciunele! (POP.). 2 s.f. Foc. ◊ Expr. A da bîjă = a da foc. 3 s.f. Expr. (fam.) A fi bîjă (mare) = a fi pericol, a fi supărare din partea cuiva. Profesorul a văzut că ai lipsit și e bîjă mare! • /form. onomat.

BÎJA! I. interj. Mold. Arde! frige! Se zice copiilor cînd se apropie de ceva fierbinte, ca să nu se frigă. II. BÎJĂ sf. Focșor, puțin foc: căutam și eu o bîjă de foc, să mă încălzesc (R.-COD.).

bîja (Mold.), interj. care arată copiilor că un lucru frige saŭ că vor mînca bătaĭe dacă vor umbla la el: nu pune mîna, că-i bîja!. V. bibi.

BÎJA. 1. Bîja fam. (Ard II; Puc); Bîjești s. 2. Bîjul t. 3. Bîj (Mus 35); -u și -ea (Ard II); -escu (Fil; R Gr); -escul, Radu, 1666 (BCI III 82); -ești s. Baja, Băjoaica, Băjești fam. în Bordeni (Acte Bor 44), azi numită Bîja; D-tru Băzea, din aceeași familie (ib.). DLR explică greșit bîja „foc” din limbajul copiilor, căci cuvîntul se leagă de sl. ьѣжaти „a fugi” în sensul de: fugi, ferește-te [de foc].