AȘTEPTARE, așteptări, s. f. 1. Acțiunea de a aștepta. Sală de așteptare. ▭ Au așteptat poftirea... însă au rămas cu așteptarea. PAS, L. I 111. După o așteptare de trei ceasuri în gară, în care n-a rămas om cu șapcă roșie sau hamal neintrebat și nedescusut, iată-i așezați într-un vagon. BASSARABESCU, V. 46. ◊ Expr. În așteptarea... = pînă să se întîmple... A fi în așteptare = a aștepta cu nerăbdare. Dar a nopții neagră mantă peste dealuri se lățește... Tot e groază și tăcere... umbra intră în mormînt. Lumea e în așteptare. ALEXANDRESCU, P. 135. 2. Presupunere, speranță, dorință (ca ceva să se împlinească). A întrece așteptările cuiva (sau orice așteptare). ▭ Cu ochii sclipind de însuflețire și de gînduri, de așteptări, de temeri ale viitorului, pe care numai el le știa, Rizea strigă din răsputeri: Mergem la trebunal să dăm foc la hîrtiile ciocoilor! Neam de neamul lor să nu mai știe unde le-a fost moșiile. DUMITRIU, B. F. 107. ◊ Expr. Peste așteptarea cuiva sau peste așteptări = mai mult decît și-ar fi putut închipui cineva, mai mult decît ar fi putut prevedea sau spera cineva. Sculîndu-se de la masă, se duse... și se întoarse numaidecît, peste așteptarea tuturor... aducînd niște scînduri, stinghii, odgoane și pînze. ISPIRESCU, L. 367.