ASCULTARE, ascultări, s. f. Acțiunea de a asculta și rezultatul ei. 1. Urmărire atentă a ceea ce se spune, se cîntă etc. Urmează cîteva clipe de tăcere, de ascultare încordată. SAHIA, N. 44. Nu e cine să-ți dea o clipă ascultare. BENIUC, V. 94. 2. Auscultație. 3. Examinare a unui elev asupra celor învățate. Învățătura mea s-a sfîrșit și... venim mini în fața măriei-tale, la ascultare. SADOVEANU, D. P. 23. ◊ Ascultarea martorilor = luarea unei depoziții oficiale; audiere. 4. (Adesea în legătură cu verbul «a da») Conformare, supunere, împlinire, satisfacere a dorinței sau a poruncii cuiva. Domnul se înduplecă și dete ascultare acestor cereri. ISPIRESCU, M. V. 3. Sora nu dă ascultare Vorbelor ce i s-au zis. BOLINTINEANU, O. 56. ◊ Expr. (Învechit) A fi (sau a se afla, a rămîne, a sta etc.) sub ascultarea cuiva = a fi (sau a se afla etc.) în slujba, sub autoritatea, în stăpînirea cuiva, a fi dependent de cineva, a asculta de cineva, a fi subordonat cuiva. Fiul de împărat rămase sub ascultarea hoțului, ca să învețe meșteșugul de la dînsul. ISPIRESCU, L. 369. Aceștia [călărașii de țară] stau subt ascultarea hatmanului. BĂLCESCU, O. II 118.