ARIE¹, arii, s. f. 1. Loc neted și bătătorit, de formă circulară, unde se treieră cerealele păioase. V. arman. Orașul întreg era prăfos și uscat ca o arie după treier. DUMITRIU, N. 265. Eu intram în sat, el ieșea cu trăsurica la arie. SADOVEANU, N. F. 94. Făcu nouă secerele... Să secere grîul cu ele... Să-l ducă la arie. TEODORESCU, P. P. 140. ◊ (Poetic) Șirul munților dă într-o mare verde și întinsă ce trăiește în mii de valuri senine, strălucite, care treieră aria mării încet și melodios, pînă unde ochiul se perde. EMINESCU, N. 13. Fig. Suprafață circulară în jurul unui obiect. Se uită în sus, la crengile... marelui pom și se așeză trudit sub strașina-i largă, prin care se cerneau mărunțel razele soarelui. VLAHUȚĂ, O. A. 132. 2. (Regional) Bătătură. A prins mama în arie, pe după hambar, un cocoș. STANCU, D. 12. – Pronunțat: -ri-e.