apolis, apolisuri s. n. Formulă de rugăciune în bisericile primilor creștini, rostită de diacon la sfârșitul slujbei religioase, prin care slobozea adunarea credincioșilor. ♦ (Azi) Formulă sacramentală de binecuvântare, rostită de preot la sfârșitul slujbei religioase; otpust. [Acc. și: apolis] – Din gr. apolisis.