APODOZĂ În retorică*, parte componentă a perioadei*, propoziție regentă plasată în frază în urma unuia sau a mai multor elemente subordonate (alcătuind protaza ), față de care reprezintă o concluzie sau o consecință. Are funcția de a rezolva tensiunea ori așteptarea create în frază de protază: Cine ar ști să descrie toate perfecțiunile, tot farmecul acestor trei opere, cine ar putea să rostească tot ce spun ochiului și minții (= protaza), acela ar face cel mai minunat panegiric al acestei arte, acela ar fi totodată rapsodul, trubadurul și psalmistul seminției lui Nimrod (= apodoza) (Odobescu). Unii autori nu limitează la frază segmentarea în protază-apodoză, ci consideră că orice enunț se poate construi astfel (prin inversarea ordinii părților de propoziție față de elementele lor regente): Mai denainte decât temeliile Vavilonului a să zidi și Semiramis într-insul raiul spândzurat (cel ce din șeapte ale lumii minuni unul ieste) a sădi și Evfratul între ale Asii ape vestitul prin ulețe-i a-i porni (= protaza), între crierii Leului și tâmplele Vulturului vivor de chitele și holbură de socotele ca aceasta să scorni (= apodoza) (Cantemir). Construcția inversată pe care o formează, în cadrul perioadei, succesiunea protază – apodoză are, în general, valoare retorică; este caracteristică fie oratoriei, fie unui stil savant cu implicații retorice: Vorba nu poate trăi mult nici în timp, nici în spațiu. Rostită acum, ea amuțește apoi; auzită aici, ea se pierde acolo (Maiorescu). Vezi PERIOADĂ; PROTAZĂ. M.M.