AOLEU interj. (Și în forma aoleo) 1. Exclamație de durere sau de suferință. Aoleu, nu mă strînge-așa de mînă. COȘBUC, P. I 239. ◊ (Cu sens atenuat) Aoleo și vai de mine, Aș juca și nu știu bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 419. ◊ (Adesea ca refren în poezia populară) Pentru tine, rujă-nvoaltă, Mă rup cînii și mă latră. Aoleo! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 370. 2. Strigăt de spaimă sau de surprindere. Aoleu, te pomenești că și tu ai fugit. PAS, L. I 92. Aoleo, dar zmeii, cînd simțiră! Unde veneau cu o falcă în cer și cu una în pămînt. ISPIRESCU, L. 302. ◊ (Însoțind o aducere-aminte) Aoleu! Era să uit a vă spune că în curtea zmeoaicei era... pari... și în fiecare par cîte un cap de om. ISPIRESCU, L. 260. 3. Exclamație care subliniază diverse sentimente sau atitudini (dor, regret, compătimire, admirație, amenințare etc.). Aoleu, măi hoț de dor. N-am topor să te omor! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 93. – Pronunțat: a-o-leu. – Variante: auleu (ALECSANDRI, T. 1638), aoleo (pronunțat: a-o-leo), auleo, aleu (CREANGĂ. P. 55), daleo (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 377) interj.