ANUME² adv. 1. (Adesea precedat de «și», înaintea unui nume propriu) Cu numele de... [Letona] avea numai doi copii, o fată, anume Artemis, și un fecior, numit Febus Apolon. ODOBESCU, S. III 299. 2. (Cu valoare explicativă; adesea precedat de «și») Iată care, adică. În limba romînă sînt trei genuri, și anume masculin, feminin și neutru, a Zicea că este de altă părere, și anume... CREANGĂ, A. 138. 3. (Purtînd accentul frazei) Înadins, intenționat. Parcă toate de pe lume Făcură anume Și-acu, dimpreună, Se adunară. DEȘLIU, G. 30. Face un scăuieș de ceară, anume pentru lup. CREANGĂ, P. 30. ♦ Cu scopul...; oare... Trăit-ai anume ca astfel să mori? EMINESCU, O. I 40. 4. În mod precis, exact. Cît anume? Cine anume? Unde anume? ◊ Am vrut să cunoaștem anume care e părerea voastră cinstită și fără strîmbătate. C. PETRESCU, R. DR. 9. Aș fi vrut să-ți știu anume Gîndul tău, pe cel mai drag. COȘBUC, P. II 64. – Variantă: (regional) anumea (SBIERA, P. 154) adv.