ANTONOMAZĂ Figură* semantică (trop*) care constă în substituirea unui nume comun (de clasă, specie) prin numele propriu al unui individ considerat reprezentativ pentru clasa respectivă; mai rar, antonomaza permite și substituirea inversă. Numele propriu devine astfel generic, în timp ce numele comun se individualizează în context: Pentru-al lui cap ai înfruntat revolte / Și astăzi simți că strângi la piept pe-o Iudă (Eminescu). Considerată de unii autori specie de sinecdocă* antonomaza poate fi, ca și aceasta, particularizantă ori generalizantă, după cum substituirea este dirijată de la clasă / specie la individ sau invers: a) antonomaza particularizantă: un Apollo (un Adonis) pot desemna în enunț „un tânăr frumos”; O Veneră (o Afrodită) „o femeie frumoasă”; un Harpagon (un Hagi Tudose) „un om zgârcit” etc.; b) antonomaza generalizantă: invers, o frumusețe poate avea sensul contextual „o fată frumoasă”; o catastrofă se poate referi la „o anumită întâmplare / persoană dezastruoasă”; Mântuitorul a devenit numele comun prin care e desemnat „Iisus Hristos” etc. • Specifică pentru poezia clasică ori de influență clasicizantă, antonomaza este, în general, o figură livrescă, aflată în strânsă legătură cu un anumit sistem de aluzii* culturale, care trebuie să fie cunoscut pentru ca figura să-și îndeplinească funcția în text. De cele mai multe ori, antonomaza se realizează în limitele aluziei la cultura clasică, la mitologie ori la narațiunea biblică; în text, antonomaza se suprapune uneori ca funcție cu personificarea*: Îngerul iubirii, îngerul de pace, / Pe altarul Vestei tainic surâzând, / Ce pe Marte-n glorii să răzbească-l face (...) / El pe sânu-ți vergin încă să coboare (Eminescu), antonomază multiplă, care opune „pacea domestică” „neliniștilor războiului”; Știm a fi strănepoții acelui vechi păcat ,/ Ce seminția Cain în lume-o a creat (Eminescu). • Antonomaza a dat naștere, în limbă, unor neologisme provenite din nume proprii: diesel (după numele inventatorului unui tip de motor cu combustie internă); joben (de la numele pălărierului care a impus la noi pălăria de ceremonie numită în Franța haut-de-forme sau chapeau claque). Substituirile se pot produce și în evoluția istorică a limbii: în franceză, substantivul comun renard era, la origine, numele propriu al vulpoiului Renart, eroul romanului medieval Roman de Renart, și a luat, în timp, locul vechiului substantiv comun goupil „vulpe”. Vezi și SINECDOCĂ. M.M.