ANTICIPARE 1. În fonetică, pronunțare a unui sunet într-o silabă anterioară celei în care apare. Anticiparea poate fi: a) vocalică. în limba română, mai frecvent se înregistrează pronunțarea anticipată a vocalei i; din formele etimologice pâne, câne s-a ajuns prin anticipare vocalică la pâine, câine. La nivel dialectal, zona care este considerată și astăzi productivă pentru acest tip de anticipare vocalică este Oltenia: straichină, oichi etc. b) consonantică; st....r > str...s (strejerel, strejerică); m (hipermanganat > impermangalat) etc. • Unii lingviști au interpretat anticiparea consonantică drept o epenteză*. 2. În sintaxa limbii române, în fenomenul de dublare* a complementului (direct sau indirect), exprimare anterioară – printr-o formă neaccentuată* de pronume personal sau reflexiv – a complementului realizat prin forme accentuate* de pronume, prin substantiv sau alte pronume, printr-o propoziție completivă (te cunoșteam pe tine, se cunoștea pe sine, îl cunoșteam pe Ion, îl cunoșteam pe acela care..., îl cunoșteam pe oricare dintre ei; ți-am dat ție cartea, i-am dat-o aceluia, i-am dat-o cui avea nevoie). Ca poziție față de verb, termenul reprezentând complementul (sau propoziția) este obligatoriu postpus, iar termenul care îl anticipă (deci forma neaccentuată) precedă sau urmează verbul, în funcție de forma flexionară a pronumelui sau a verbului în vecinătatea căruia apare (îi dau lui Ion, dar dându-i lui Ion; o cunosc pe Ioana, l-am cunoscut pe Ion, dar am cunoscut-o pe Ioana; cunoscând-o pe Ioana, cunoscându-l pe Ion). Vezi ANTEPUNERE; DUBLARE; ACCENTUAT. C.C. (1); G.P.D. (2).