ANTANACLAZĂ Repetiție* a aceluiași cuvânt cu sensuri diferite (vezi POLISEMIE) sau apropiere în același context* a două cuvinte omonime*: O lume e în lume și o vecie ține (Eminescu); sensurile diferite ale substantivului care formează antanaclaza sunt „omenire” și „univers”. Antanaclaza se încadrează în seria figurilor etimologice (vezi FIGURĂ), structuri sintactice repetitive cu implicații semantice. Este apropiată ca efect stilistic de paronomază*, cu diferența că, în cazul paronomazei, termenii care se repetă nu au decât un aspect fonetic asemănător, pe când în antanaclază se repetă cuvinte cu formă identică: Și nu cunoști pe buza mea scânteietoare / Buzele calde câte m-au sorbit (Arghezi). În limba română, unde ortografia fonetică nu permite variații semantice bazate pe aspectul grafic, antanaclaza nu este o sursă pentru jocul de cuvinte. Refrenul* poate fi și el considerat o formă de antanaclază, în măsura în care reluarea unui vers*/ distih*/ strofă* aduce în text o modificare semantică față de aparițiile sale anterioare. • Antanaclaza se deosebește greu de diaforă*. repetiție în care cuvântul prezintă, la reluare, doar o nuanță diferită de sens. Vezi FIGURĂ (ETIMOLOGICĂ); REPETIȚIE. M.M.