ANIMAT 1. a) În analiza* componențială (sau semică), trăsătură semantică distinctivă* (vezi SEM) care asigură descrierea semantică a unităților lexicale aparținând clasei substantivului; b) În gramatica generativă*, trăsătură semantică inerentă* introdusă prin reguli de subcategorizare* noncontextuală a substantivelor, asigurând rescrierea simbolurilor complexe* substantivale, și prin reguli de subcategorizare selecțională* a formativelor verbale și adjectivale. Astfel, în detalierea semantică a formativelor substantivele: băiat, fată, copil, bătrân, tânăr, mătușă, unchi etc., găsim trăsătura inerentă [+ Animat]; în caracterizarea selecțională a verbelor: dormi, mânca, muri, simți, ofta, apare trăsătura [+Animat], pentru poziția subiectului, iar a verbelor: chinui, omorî, țesăla, și pentru poziția obiectului direct. 2. Clasă lexicală de substantive caracterizată prin prezența, în configurația lor semantică, a trăsăturii [+Animat], denumind deci ființe însuflețite, persoane și animale; subordonează subclasa substantivelor umane* (sau personale), caracterizate, suplimentar, prin trăsătura [+Uman]. în limbile în care subclasa substantivelor personale prezintă particularități de flexiune, ca în română (vezi 3), formând așa-numitul „gen personal*”, clasa animatului subordonează genul personal. 3. În studiile de tipologie* lingvistică, parametru care asigură diferențierea limbilor în funcție de posibilitatea marcării lingvistice a uneia sau a mai multor distincții ale animatului. • Există limbi indiferente la categoria animatului și altele având o mare sensibilitate față de distincțiile animatului: însuflețit / neînsuflețit, uman / animal, uman propriu / uman comun, nume de rudenie, animal mare / animal mic, marcarea fiind cu atât mai evidentă, cu cât numele se află într-o poziție mai înaltă în ierarhia gradului de animat. Mărcile lingvistice variază de la o limbă la alta, manifestându-se prin: selecția unor forme diferite de verb (vezi, de ex., limbile algonquian, din America de N-E, care selectează forme verbale „directe”, pentru construcțiile în care agentul ocupă o poziție mai înaltă decât pacientul în ierarhia animatului, și forme verbale „inverse”, pentru construcțiile în care, dimpotrivă, pacientul este mai înalt decât agentul în aceeași ierarhie); selecția unor mărci de caz* diferite (vezi, de ex., rusa, unde, pentru numele masc. sg. de decl. I și pentru plurale, este selectată, în cazul clasei animatului, o formă specială de acuzativ diferită de nominativ, sau poloneza, care primește această formă specială de acuzativ pentru numele umane de bărbați). • Parametrul animatului se asociază, în unele limbi, cu parametrul definirii* (sau al individualizării*) sau cu cel al controlului*. în hindi, de ex., obiectele directe umane primesc în postpoziție forma ko numai în situația în care sunt și definite; în limbi caucaziene, subiectul intranzitivelor primește forma cazului ergativ* în condițiile în care se caracterizează prin [ + Control] și ocupă o poziție înaltă în ierarhia animatului, limitându-se la pronumele personale de pers. I și a II-a. • Limba română aparține grupului de limbi sensibile față de categoria animatului, ceea ce se manifestă gramatical prin: construcția specială a obiectului direct cu pe, în cazul coexistenței, pentru nominalul obiect, a trăsăturilor lexico-semantice [+Personal], [+Definit]; selecția unor forme pronominale speciale (vezi distincția cine vs. ce); semne de comportament diferit al numelor de rudenie (vezi selecția cliticelor* posesive: casa maică-sii) și al numelor umane proprii (vezi declinarea numelor proprii de bărbați, care, la genitiv-dativ, primesc articol proclitic*: lui Ion). Vezi (COMPLEMENT) DIRECT; (GEN) PERSONAL. G.P.D.