ANASTROFĂ 1. În accepție gramaticală, inversare a ordinii normale a două cuvinte strict legate între ele din punct de vedere sintactic (pronume conjunct* sau auxiliar față de verb în formele verbale compuse*): te uită („uită-te”), rogu-te, porni-vom, văzut-am, făcutu-s-a. 2. În retorică, figură* sintactică (de construcție) care constă în schimbarea ordinii normale între termenii grupurilor nominal* și verbal*; cunoscută și sub numele de inversiune* (poetică), anastrofa are funcția de reliefare a elementului deplasat, apropiindu-se ca efect de celelalte tipuri de dislocare*: Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate; / Către țărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc / Ș-ale valurilor mândre generații spumegate / Zidul vechi al mănăstirii în cadență îl izbesc (Alexandrescu). • Anastrofa se identifică între celelalte anomalii de topică* prin faptul că privește, în general, antepunerea determinării față de determinat: a) atributul adjectival / substantival (genitival sau prepozițional) față de substantiv: prelung și nențeles / răsună zvonul unei mări necunoscute (Blaga); A lumii-ntreagă scăpare (Heliade); De înger suflet, chipul de femeie (Eminescu); b) numele predicativ față de verbul copulativ: Un demon sufletul tău este (Eminescu); Acum o mie de ani / cronicar eram aici unui noroc schimbăcios (Blaga); c) complementul direct /indirect /circumstanțial față de verb: Trandafiri aruncă roșii (Eminescu); Și ochii lui, de patru timpuri pline / Încremeniți pe zare, n-au dormit (Arghezi). Vezi DISLOCARE; HIPERBAT. M.M.