ANAFORĂ (< fr. anaphore < lat. anaphora < gr. anaphora, ridicare) Folosită în proză, ca și în poezie, anafora se deosebește prin repetarea unui cuvînt sau a mai multor fraze succesive, a mai multor versuri. Ex. În Moldova au cei mici despre cei mari acest obicei de pier fără județ, fără vină și fără seamă. (GR. URECHE, Letopisețul țării Moldovei) Ex. Ochii de fată – iezere curate De cerbi în miez de codru cercetate. Mîna de fată – crin înflorit sub lună Cînd noaptea, somnoroasă, frunze sună. Ochii de fată - mure mari, răscoapte, De noi visate-n somn, la miez de noapte. Mîna de fată – ramură de vișin În primăvară pentru floare sprijin. Ochii de fată – cărăbuși de mai Prin crengi scăldate-n soarele bălai. (M. BENIUC, Ochii și mîinile fetei) Și-uneori sînt ca o cracă, Singură, care s-apleacă, Singură ce se frămîntă, Singură plînge și cîntă, Singură se încovoaie De un gînd ascuns de ploaie. (T. ARGHEZI, Buna Vestire) În poezia populară anafora este des folosită ca mijloc de intensificare lirică. Ex. Doina zic, doina suspin, Tot cu doina mă mai țin. Doina zic, doina șoptesc, Tot cu doina viețuiesc. În oratorie, folosirea anaforei contribuie la intensificarea expresiei prin insistență. Ex. „Trebuie să mergem înainte. [...] Trebuie ca prin cultură să ridicăm pe țăranul nostru...” (M. KOGĂLNICEANU, Emanciparea țăranilor)