ANAFORIC, -Ă 1. Clasă de cuvinte fără referință proprie care își procură referința prin legarea referențială de un component (un cuvânt sau un grup de cuvinte) exprimat anterior, numit antecedent*; sin. cu anaforă₂; vezi și substitut. • Folosire ~ Se opune folosirii deictice*; se utilizează pentru acele cuvinte care cunosc, de la o apariție la alta, atât folosiri anaforice, cu raportare la un cuvânt exprimat anterior, cât și folosiri deictice, cu raportare la enunțare*. În această dublă ipostază apar demonstrativele*, articolele*, unele adverbe pronominale*. În construcția: Am văzut un film dur; acesta m-a impresionat puternic, acesta funcționează ca anaforic stabilind o relație interpretativă cu nominalul antecedent film, care îi procură, contextual, referința. În situația în care cerem un obiect, indicându-l: Dă-mi-l pe acesta!, acesta funcționează ca deictic, căci decodarea lui nu se poate face în afara situației* de comunicare. 2. În retorică, vezi ANAFORĂ₄. G.P.D.