AMĂNUNT¹, amănunte, s. n. Element secundar, neesențial al unui obiect, al unui fenomen sau al unui eveniment. Amănuntele tehnice ale lui Culai erau făcute să bucure pe domnul inginer al nostru. SADOVEANU, N. F. 61. Mă îngrijesc de cel mai neînsemnat amănunt al îmbrăcăminții mele. SAHIA, N. 20. ◊ Loc. adj. și adv. (În opoziție cu angro, cu ridicata sau cu toptanul) Cu amănuntul = cu bucata, în detaliu. Comerț cu amănuntul. Desfacere cu amănuntul. Vînzare cu amănuntul. ◊ Loc. adv. (Cu) de-amănuntul sau pînă în cele mai mici amănunte sau în amănunt sau în toate amănuntele = pînă în cele mai mici detalii, amănunțit, minuțios. Porniseră să străbată țara din ținut în ținut, ca s-o cunoască prin văzul și prin auzul lor cu de-amănuntul. C. PETRESCU, R. DR. 35. Moșia... am cercetat-o cu de-amănuntul, în lung și în lat. ALECSANDRI, T. 796. – Pl. și: amănunturi (ISPIRESCU, L. 75). – Variantă: amărunt (COȘBUC, P. II 182, CREANGĂ, P. 264, ODOBESCU, S. I 185, NEGRUZZI, S. II 203) s. n.