AMALGAMARE 1. În limbile flexionare*, caracteristică a mărcilor gramaticale de a exprima simultan mai multe unități de conținut. Vezi, de ex., în flexiunea românească, particularitatea desinențelor* de a exprima solidar numărul și cazul la substantiv (cartea unei eleve), numărul, cazul și genul la adjectiv (unei fete frumoase), numărul și persoana la verb (el cânți); vezi, pentru franceză, caracteristica formelor contractate du, des, au, aux, care amalgamează prepoziția și articolul definit, precum și semnificațiile de gen și de număr (fr. du = prep. de + art. le + „mase.” + „sg.”). 2. în semantica generativă (J.J. Katz, J.A. Fodor, 1963), operație rezultând din aplicarea regulilor deproiecție (vezi PROIECȚIE) care constă în integrarea succesivă a sensurilor formativelor* lexicale pentru obținerea, în final, a sensului propoziției. Amalgamarea este condiționată sintactic, amalgamându-se, într-o primă etapă, separat, formativele aflate sub dominanța GN și a GV, iar la sfârșit având loc amalgamarea grupului subiect-predicat. 3. în sintaxa românească, fenomen cunoscut și sub numele de împletire* a două structuri sintactice, constând în opacizarea* organizării inițiale și, implicit, în dificultatea stabilirii limitelor dintre structuri și a interpretării grupului. Ca soluție de interpretare, s-a recurs, de la caz la caz, la soluția predicatului verbal compus* (trebuiau să plece, mă puteau ajuta), la soluția elementului predicativ* suplimentar (trebuiau pedepsiți, îi consideră inteligenți) sau la soluția re-analizei, cu refacerea mentală a structurilor originare (vezi ÎMPLETIRE; OPACIZARE). G.P.D.