ALIENABIL, -Ă (POSESIE ~) Tip de relație de posesie temporară, obiectul posedat fiind exterior posesorului, nelegat în mod obligatoriu, înstrăinarea lui fiind oricând posibilă (este, de ex., relația dintre o casă, o grădină, o carte și posesorul lor); se opune posesiei inalienabile*, relație de posesie permanentă, intrinsecă, obiectul posedat fiind inerent posesorului, imposibil de înstrăinat (este, de ex., relația dintre o parte a corpului și posesor). Distincția posesie alienabilă vs inalienabilă, de natură extralingvistică, este, în anumite limbi, și sintactic semnificativă, determinând diferențe de construcție și servind ca parametru tipologic de comparație sintactică a limbilor. Astfel, în fr., pentru exprimarea posesiei inalienabile, nu se folosește adjectivul posesiv, în timp ce, pentru exprimarea posesiei alienabile, adjectivul posesiv este obligatoriu, să se compare: Pierre a mal à la tête, fără adjectiv posesiv, cu Pierre a sa cravate mal, unde adjectivul posesiv este obligatoriu. În cadrul limbilor romanice, româna se distinge de franceză, recurgând la construcția cu clitic* de dativ cu valoare posesivă (vezi POSESIV₂) pentru orice tip de posesie, deci și pentru cea alienabilă, în timp ce franceza recurge la o construcție similară numai pentru posesia inalienabilă; să se compare rom. Și-a rupt piciorul, Și-a pierdut cartea, unde cliticul de dativ apare atât în relație cu „piciorul”, cât și cu „cartea”, cu fr. II sest casse la jambe, II a perdu son livre, unde cliticul cu valoare posesivă se folosește numai în relație cu „jambe”, deci pentru exprimarea posesiei inalienabile. G.P.D.