ALEXANDRIN Vers* de 12 silabe. În română, modelul alexandrinului a fost preluat din literatura franceză, unde datează din secolul al XII-lea și a reprezentat, începând din secolul al XVI-lea, versul predilect al poeților Pleiadei și al tragediei clasice. Iancu Văcărescu a contribuit la introducerea alexandrinului în poezia românească, în care a constituit un metru* de bază în romantism: În viață te-au purtat virtutea și credința; / Crescut-ai p-ai tăi fii ca însuși providința (I. Văcărescu). Alexandrinul poate apărea și în combinații strofice heterometrice*, păstrându-și cezura* mediană: Galbin ca făclia de galbină ceară / Ce-aproape-i ardea, / Pe-o scândură veche aruncat afară, / De somnul cel veșnic Groz-acum zăcea; / Iar după el nime, nime nu plângea! (Alecsandri). • ~ românesc Extensie metrică a versului originar francez – alexandrinul clasic – de la 12 silabe până la o măsură alternând între 13 și 16 silabe. A fost metrul predilect al primei generații romantice, începând cu Grigore Alexandrescu care l-a utilizat mult, în special în varianta 14-15 și 15-16 silabe: Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate; / Către țărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc, / Ș-ale valurilor mândre generații spumegate / Zidul vechi al mănăstirei în cadență îl izbesc (Alexandrescu). Gh. Asachi, I. Heliade-Rădulescu, C. Negruzzi și V. Alecsandri au scris poeme în diverse variante ale alexandrinului românesc; versul de 13-16 silabe se menține în poezia românească până în perioada interbelică. M.M.