alac, s.n. – (bot.) Specie de grâu rezistentă, cultivată în regiunile muntoase. Cereală asemănătoare grâului (D. Pop, 1978). Varietate de grâu sălbatic (Vișovan, 2002). „Un fel de grâu mic, roșiatic, cu înveliș ca orzu (...). Alacu e una din cerealele cele mai vechi. Era cultivat în Egipt, în Grecia și în Imperiul roman. E mai puțin productiv decât alte feluri de grâu, dar e mai rezistent contra diverșilor paraziți și e mai rustic, din care cauză se cultivă în regiunile muntoase” (Scriban, 1939). „Alacu are țapă ca orzu. Îl sămănau toamna și-l îmblăteau cu îmblăciu, ca grâul. Îl dădeau la porci, la găini” (Memoria, 2003). Alac roșu (Triticum monococcum), grâu moale, grâu alac, grâu gol (Triticum spelta). „Cu cunună de alac / Ști lumea că ț-o fost drag” (D. Pop, 1978: 214). ♦ (top.) Alac, teren arabil și fânațe în Rohia (Vișovan, 2002); Alacu, deal în Moisei (Coman, 2004); Alac, top. în Oarța de Jos și fânațe în Săcel. – Din magh. alakor (Cihac, Densusianu, DEX), dar în magh. este cuvânt străin (Drăganu, cf. DER); Cuvânt autohton (Hasdeu, Philippide). „Credem că suntem în fața unui cuvânt vechi, de substrat” (Vișovan, 2005).