Definiția cu ID-ul 889780:


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

ADÎ́NC1, adîncuri, s. n. 1. Parte adîncă, adîncime (considerată vertical); loc situat departe (spre interior). V. fund, străfund. Și dacă stele bat În lac Adîncu-i luminîndu-l, E ca durerea mea s-o-mpac Înseninîndu-mi gîndul. EMINESCU, O. I 193. [Ștefan cel Mare] punea hotar pămîntului dăruit cuhnile dealurilor, matcele apelor, adîncul văilor și uneori orizontul. NEGRUZZI, S. I 273. ◊ (Poetic) [Cocoșul] are un cîntec înalt, prelung, mai cu samă cînd se descuie adîncurile primăverii, cînd afară stelele arată ca niște flori. CAMILAR, TEM. 26. Cu ochii albaștri și cuvioși, precum albastru și cuvios e adîncul ceriului. EMINESCU, N. 59. ◊ Expr. Din (sau în sau pînă-n) adîncul sufletului (sau al inimii, al ființei) = din tot sufletul. Femeia ridică ochii în sus, clătină din cap și-un oftat porni din adîncul sufletului, pe cînd două lacrimi îi alunecară pe obraji. DUNĂREANU, CH. 109. Și-ți midțumesc... din adîncul sufletului pentru bunătatea ce ai. ISPIRESCU, L. 181. ♦ Prăpastie, abis. Unul [din cocori] cade-n adînc, fulgerat. TOMA, C. V. 80. ♦ (Metaforic, în basme) Infern, iad. S-a tot dus pe sub pămînt pînă ce a ajuns la poarta iadului. – Cine ești tu? îl întrebă împăratul adîncului. NEGRUZZI, S. I 87. 2. (La pl.) Depărtare mare; spațiu întins, larg; p. ext. loc ascuns, așezat departe; adîncime (2). În răsunetul adîncurilor, caii de la rădvane mergeau și ei la pas. SADOVEANU, O. I 299. Își aduse aminte vag... de pădurea Cotoșmanei și de unele întimplări mai vechi, petrecute prin adincurile ei. GALACTION, O. I 265. Adîncurile zării se tot îndepărtează, Plutind ca niște ape în arșița de-amiază. IOSIF, P. 88. Văzusem un nor mohorît Venind din adîncuri de zare. COȘBUC, P. I 235.