Remu m. fratele lui Romul.

remu s. n., art. remuul; pl. remuuri

Remus, fiul Reei Silvia și al zeului Mars și frate geamăn cu Romulus, alături de care apare în legenda întemeierii Romei (v. Amulius, Rea Silvia și Romulus). Luînd în derîdere și încălcînd brazda trasă de plugul lui Romulus pentru a hotărnici incinta viitoarei cetăți a Romei, Remus a fost ucis de către fratele său.

REMUS (în mitologia romană), fiul Reei Silvia și al zeului Marte și fratele geamăn al lui Romulus. Ucis de acesta în timpul pregătirilor pentru întemeierea cetății Roma.

Remus Repus în circulație de moda numelor clasice, în uz la noi din secolul trecut și destul de frecvent astăzi, Rémus reproduce pe cale cultă lat. Rémus, nume celebru în istoria legendară a romanilor. Fiul vestalei Rea Silvia și frate geamăn al lui → Romulus, Remus este eroul legendei etiologice despre fondarea Romei, atribuită lui Romulus după uciderea fratelui său geamăn. Iată cum relatează Ovidiu acest episod, în Faste: „De prevestiri bucurîndu-se toți au pus temelia / Și-n vreme scurtă a fost zidul cel nou înălțat. / Celer, pe care-l chemase chiar Romulus, lucrul zorește; / Romulus fostu-i-a spus: Grijă de asta să ai: / Nimenea zidul sau brazda trasă de plug să n-o treacă / Cel ce ar cuteza asta – tu morții să-l dai. / Remus, neștiutor, joc să-și bată-nceput-a de zidul / scund și a zis: De el fi-va poporu-apărat? / Fără zăbavă-l sări; îl lovește Celer cu sapa: / Remus de sînge plin jos în țărînă căzu...” Tot mai mulți specialiști consideră că, sub cele două nume – Remus și Romulus – se ascunde un singur personaj legendar, transformat de tradiție în doi frați gemeni, din diverse motive. În acest caz, Rem- și Rom-, temele celor două nume, ar reprezenta același cuvînt, diferența explicîndu-se printr-o alternanță vocalică (pentru discuțiile privind originea și semnificația inițială, → Romulus). ☐ It. Remo, magh. Remusz, rus. Rem.

COMĂNEANU, Remus (1888-1963, n. Craiova), actor român. Roluri din dramaturgia clasică universală (Hamlet) și națională (Zaharia Trahanache din „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale, Luca Arbore din „Viforul” de B. Șt.-Delavrancea).