PARTIDUL COMUNIST ROMÂN (P.C.R.), partid de extrema stângă, creat la 8 mai 1821, la București, la Congresul Partidului Socialist din România, la care se hotărăște transformarea acestuia în Partidul Comunist din România (P.C.R.) și afilierea (votată la 11 mai 1921), pe baza celor 21 de condiții (438 mandate pentru afilierea necondiționată, iar 111, cu rezerve) la Internaționala a III-a, Comunistă (Komintern). Prin acceptarea condițiilor de afiliere la Internaționala Comunistă, P.C.R. a devenit nu numai un subordonat ideologic al Komintern-ului, dar și un instrument docil al guvernului sovietic, în vederea subminării ordinii constituționale și a unității statului român. De-a lungul existenței, a avut mai multe denumiri: Partidul Socialist-Comunist (1921-1922), Partidul Comunist din România (1922-1945), Partidul Comunist Român (1945-1948), Partidul Muncitoresc Român (1948-1965) și Partidul Comunist Român (1965-1989). În programele adoptate începând din 1921, P.C.R. și-a propus ca obiectiv principal răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii și instaurării dictaturii proletariatului și țărănimii, rolul de hegemon revenindu-i clasei muncitoare, în frunte cu partidul comuniștilor. Pentru constituirea societății comuniste se avea în vedere naționalizarea marilor întreprinderi, apoi a tuturor întreprinderilor, reforma agrară, urmată de instituirea proprietății colective asupra uneltelor și pământului. Lipsit de bază de masă, partidul cuprindea, inițial, în perioada interbelică, în rândurile sale un număr restrâns de membri (după unele cercetări sub o mie, mulți dintre ei aflându-se în închisoare), cu precădere maghiari, evrei, bulgari, ruși, ucrainieni și puțini români. Conform datelor statistice din 1933, P.C.R., dominat de minoritățile naționale, avea 1.665 de membri, dintre care 440 maghiari, 375 români, 300 evrei, 140 bulgari, 100 ruși, 70 ucrainieni, 70 moldoveni (basarabeni), 170 diverse naționalități. De aici rezultă că românii care reprezentau 72% din populația țării, aveau o pondere de numai 26% în structura națională a P.C.R. După crearea Partidului Muncitoresc Român, în urma Congresului de unificare (21-23 febr. 1948) a Partidului Comunist Român cu Partidul Social-Democrat, numărul membrilor de partid a crescut în ritm alert, an de an, după cum urmează: în 1950, 720.000; în 1965, 1.450.000; în 1974, 2.480.000; în 1988, 3.700.000. La 23 ian. 1922, autoritățile intentează „Procesul din Dealul Spirii” unui număr de 271 de activiști comuniști (delegați la Congresul general al Partidului Socialist din mai 1921, participanți la greva generală din oct. 1920 ș.a.) acuzați de propagandă clandestină sau publică împotriva formei de guvernământ și a ordinii sociale și politice din țară; la 4 iun. 1922, printr-un Decret regal, din cei 271 de arestați, 213 sunt achitați și puși în libertate. Printr-o ordonanță a Comandamentului Corpului II armată (5 apr. 1924) este interzisă activitatea P.C.R., deoarece acesta, în timpul tratativelor de la Viena (27 mart.-2 apr. 1924), dintre România și U.R.S.S. s-a situat de partea guvernului sovietic, cerând autodeterminarea, până la despărțire, a Basarabiei de statul român. După crearea P.C.R. (mai 1921) și mai ales după 1924, când a fost scos în afara legii, unii dintre comuniștii din România, cărora li s-a adăugat și cei care au luptat în Războiul Civil din Spania (1936-1939) s-au stabilit în U.R.S.S. unde, întreținuți și instruiți de Komintern, au devenit revoluționari de profesie, în așteptarea momentului favorabil pentru preluarea puterii în țară. Activând ca secție a Kominternului (1921-1943), congresele partidului au loc, cu excepția celei de la Ploiești (3-4 oct. 1922, în care meseriașul plăpumar, Gheorghe Cristescu, este ales secretar general al P.C.R.) în străinătate: Viena (aug. 1924; cetățeanul român de etnie maghiară, Köblös Elek, este „ales” secretar general), Ciuguev lângă Harkov (28 iun.-7 iul. 1928; Vitali Holostencu [Barbu], membru al Partidului Comunist Polonez, este numit secretar general) și lângă Moscova (3-24 dec. 1931; Alexandru Danieliuk-Ștefanski [Gorn], membru al Partidului Comunist Polonez, este numit secretar general); din 1934 și până în 1944 au fost numiți în fruntea partidului de către Komintern numai cetățeni aparținând minorităților naționale (Boris Stefanov și Ștefan Foriș). La mai toate congresele amintite, P.C.R., însușindu-și teza Kominternului, potrivit căreia statul român este un „stat tipic cu mai multe națiuni”, a militat pentru despărțirea de România a Basarabiei, Transilvaniei, Bucovinei și Dobrogei, punând sub semnul întrebării Marea Unire, înfăptuită de români în 1918. În condițiile scoaterii în afara legii a partidelor comuniste din mai multe țări europene și din Japonia, Kominternul a cerut partidelor interzise să împletească activitatea ilegală cu cea legală. În acest context, P.C.R., în perioada 1924-1928, a trecut la desfășurarea de acțiuni conspirative, a înființat, în 1925, Blocul Muncitoresc-Țărănesc (B.M.Ț.) și a editat publicații ilegale; în febr. 1926, cu prilejul alegerilor locale, B.M.Ț. a realizat un cartel electoral cu Partidul Socialist, Sindicatele Unitare, Partidul Țărănesc, Partidul Național și Partidul Poporului, reușindu-se în acest fel ca c. 200 de comuniști, socialiști și social-democrați să fie aleși în consiile orășenești și comunale. Această acțiune de colaborare a P.C.R. cu „partidele burgheze” a fost dezavuată și criticată aspru de către Komintern. În împrejurările ascensiunii curentelor de extrema dreaptă și mai ales a preluării puterii de către Hitler în Germania, P.C.R., la recomandarea Congresului al VII-lea al Internaționalei a II-a, Comuniste, a militat pentru elaborarea cu Partidul Social-Democrat și realizarea Frontului Unic Muncitoresc, cât și pentru închegarea unui Front Popular Antifascist, care și-a găsit expresia în semnarea (6 dec. 1936) Acordului de colaborare de la Țebea între Blocul Democratic, MADOSZ, Frontul Plugarilor și Partidul Socialist (Popovici); a salutat anexarea (iun. 1940) Basarabiei și a nordului Bucovinei de către U.R.S.S., dar a condamnat Dictatul de la Viena (aug. 1940) și s-a pronunțat împotriva participării României la război, alături de Germania. Încă din 1941, urmând directiva Kominternului din 7 iul. 1941, P.C.d.R. a lansat formula Frontului Unic Național (circulara din 8 iulie 1941) și a creat sau a influențat activitatea unor organizații legale (Blocul Democratic, Frontul muncii, Frontul Studențesc Democrat, MADOSZ-ul, Frontul Plugarilor) și a editat publicații cu tentă antifascistă („Cuvântul liber”, „Blocul”, „Era nouă”, „Reporter”, „Clopotul” ș.a.). P.C.R. s-a implicat în mișcările sociale din anii crizei economice, mai ales în timpul acțiunilor greviste din ian.-febr. 1933 ale muncitorilor petroliști din Prahova și ale muncitorilor ceferiști de la Atelierele C.F.R. „Grivița”, ultima fiind reprimată cu forța armată. Conducătorii mișcării greviste au fost arestați, judecați și condamnați la închisoare, între aceștia numărându-se Constantin Doncea, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Dumitru Petrescu, Chivu Stoica. În timpul Războiului din Răsărit, la nivelul conducerii P.C.R. existau trei grupări: cea din emigrație (Ana Pauker și Vasile Luca ș.a.), cea din închisori și lagăre (Gheorghe Gheorghiu-Dej ș.a.) și gruparea rămasă în libertate, condusă de Ștefan Foriș. În anii celui de-al Doilea Război Mondial s-a manifestat, împreună cu alte forțe politice, împotriva războiului și alăturării României coaliției Națiunilor Unite. Din inițiativa P.C.R., în iun. 1943 a fost creat Frontul Patriotic Antihitlerist având în componență: P.C.R., Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioților, Partidul Social-Țărănesc și unele organizații locale ale Partidului Social-Democrat. În condițiile iminentei intrări a trupelor sovietice în România, partidele politice democratice au fost nevoite să accepte coaliția comuniștilor, materializată în constituirea, la 20 iun. 1944, a Blocului Național Democratic (Partidul Național-Țărănesc, Partidul Național-Liberal, Partidul Social-Democrat și Partidul Comunist din România). Lovitura de stat de la 23 aug. condusă de regele Mihai I, a marcat pentru P.C.R. o dublă victorie: încheierea perioadei de activitate ilegală și intrarea în coaliția guvernamentală. După preluarea puterii politice (6 mart. 1945), cu sprijinul nemijlocit al U.R.S.S., P.C.R., declarându-se pe sine „forța conducătoare în stat”, a aplicat modelul sovietic în viața politică, economică și cultural-științifică a țării, modificând în chip dezastruos destinul României. Totodată, partidul, în fruntea căruia s-a aflat Gheorghe Gheorghiu-Dej (1944-1965, cu mici întreruperi), a folosit forța de represiune a statului împotriva partidelor de opoziție, a elitei politice, militare și culturale a țării, iar în cadrul luptei pentru putere chiar și împotriva unora dintre liderii comuniști. După abdicarea silită a regelui Mihai I, partidul a desființat toate formele constituționale și instituțiile democratice, instaurând un regim de dictatură, totalitar, care sub conducerea cuplului Nicolae și Elena Ceaușescu (1965-1989) a atins forme hilar-paroxistice. N. Ceaușescu, concentrând în mâinile sale prerogativele politice și de stat, a continuat, cu sprijinul nemijlocit al nomenclaturii comuniste, al Securității, precum și al soției (care prin funcțiile deținute a devenit numărul doi în partid și în stat) consolidarea regimului de dictatură comunistă – unul dintre cele mai dure din câte au existat în țările din Europa -, cu consecințe nefaste nu numai în domeniul practicii economice, ci și al ființei și esenței umane. Fuga cuplului Ceaușescu din sediul Comitetului Central al partidului (22 dec. 1989), la bordul unui elicopter, a marcat sfârșitul regimului comunist, inclusiv al P.C.R. Conducerea Consiliului Frontului Salvării Naționale (C. f. S. n.), sub presiunea manifestanților adunați (12 ian. 1990) pentru comemorarea eroilor Revoluției, semnează decretul de declarare în afara legii a P.C.R. (decret anulat la 17 ian. 1990) de C. f. S. n., motivându-se că adoptarea lui a fost o greșeală politică, care se abate de la principiile și concepția F.S.N.-ului. La 18 ian. 1990, C. f. S. n. emite un Decret-lege privind trecerea în proprietatea statului a patrimoniului fostului P.C.R. Funcția supremă de conducere în partid (Secretar, Secretar general al C.C., Prim-secretar al Comitetului Central, Secretar general al partidului) au deținut-o: Gheorghe Cristescu (1922-1924), Köblös Elek (1924-1928), Vitali Holostenko (1928-1931), Alexandru Danieliuk-Ștefanski (1931-1934), Boris Stefanov (1934-1940), Ștefan Foriș (1940-1944). Conducere operativă: Constantin Pârvulescu, Emil Bodnăraș și Iosif Rangheț (par.-sept. 1944); Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu și Gheorghe Gheorghiu-Dej (sept. 1944-oct. 1945); Gheorghe Gheorghiu-Dej (1945-1954; 1955-1965); Gheorghe Apostol (1954-1955); Nicolae Ceaușescu (1965-1989). A editat publicațiile: „Socialismul” (1921-1924); „Scânteia” (1931-1940; 1944-1989); „Lupta de clasă” (1920-1939; 1948-1972); „Era socialistă” (1972-1989).

PARTIDUL NAȚIONAL ROMÂN DIN TRANSILVANIA (P.N.R.), partid politic creat, la 12 mai 1881, prin unificarea Partidului Național Român din Banat și Ungaria (constituit la 7 febr. 1869) cu Partidul Național Român din Transilvania (8 mart. 1869). Constituirea noului partid și adoptarea programului său au grupat, pentru prima dată, toate elementele politice românești din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, pe baza unei platforme politice și de acțiune comune privind: lupta pentru recâștigarea autonomiei Transilvaniei (pierdute prin compromisul austro-ungar din 1867), dreptul de a folosi limba română în administrație și justiție în toate regiunile locuite de români, revizuirea Legii naționalităților din dec. 1868, în sensul recunoașterii egalității în drepturi a tuturor naționalităților, adoptarea unei noi legi electorale vizând lărgirea dreptului de vot, numirea în funcții administrative, în ținuturile locuite de români a cetățenilor de etnie română sau care cunosc limba română și obiceiurile poporului român, lupta pentru menținerea autonomiei bisericilor și a școlilor confesionale românești, lupta împotriva tendințelor de deznaționalizare manifestate de organele statului. Conferința națională de unificare de la Sibiu l-a împuternicit pe George Barițiu cu redactarea unui memoriu („Memoriul explicativ”), care să analizeze, sub toate aspectele, situația din monarhia austro-ungară. Roadele platformei de acțiune nu întârzie să se arate. La 8/20 ian. 1892 este convocată, la Sibiu, o Conferință extraordinară a P.N.R., care hotărăște, în condițiile intensificării asupririi maghiare, alcătuirea unui Memorandum către împăratul Franz Joseph I, cuprinzând o expunere a revendicărilor celor peste trei milioane de români din monarhia austro-ungară și o critică sistematică a politicii naționale intolerante a guvernului ungar. Memorandum-ul, care s-a bucurat de puternice manifestații ale românilor de pretutindeni, a marcat un moment deosebit de important în istoria mișcării naționale a românilor transilvăneni, inaugurând o nouă etapă de luptă susținută pentru victoria revendicărilor românești. În pofida ordonanței guvernului ungar de dizolvare a P.N.R. (iun. 1894), se acționează pentru întărirea organizatorică a partidului. Convocată la Sibiu (10/23 ian. 1905), Conferința P.N.R. alege un nou program politic: recunoașterea poporului român ca națiune alcătuitoare în stat, căreia să i se asigure dezvoltare etnică și constituțională, respectarea legii despre egala îndreptățire a naționalităților, garantarea prin lege a dreptului de întrunire și organizare, libertatea presei, adoptarea votului universal, egal și secret, reducerea impozitului pentru pământ și introducerea contribuției progresive după venit, împroprietărirea, în măsura posibilităților, a țăranilor din proprietățile statului, inalienabilitatea și indivizibilitatea minimului de proprietate, asigurări de stat pentru boală și bătrânețe, medici și medicamente pentru săraci etc. Potrivit noii linii tactice de participare la viața electorală și parlamentară, P.N.R. obține în alegerile din 1905 opt mandate, în 1906, 15, iar în 1910, a urmare a măsurilor represive ale guvernului ungar, doar cinci mandate. Întrunit la Oradea (12 oct. 1918), Comitetul Executiv al P.N.R., adoptă, în unanimitate, o Declarație, redactată de Vasile Goldiș, privind hotărârea națiunii române din Transilvania de a se așeza „printre națiunile libere” (în temeiul dreptului național ca fiecare națiune să dispună liber de soarta sa). Se revendică recunoașterea conducerii P.N.R. ca organ provizoriu de conducere a Transilvaniei și se constituie un „Comitet de acțiune” cu sediul la Arad, avându-l în frunte pe Vasile Goldiș. La 18 oct. 1918, dr. Alexandru Vaida-Voevod, membru marcant al P.N.R., citește în parlamentul ungar de la Budapesta Declarația de autodeterminare și despărțire a românilor transilvăneni de Ungaria, elaborată de Comitetul Executiv al partidului, iar la 30 oct. 1918 se constituie Consiliul Național Român (inițial cu sediul la Budapesta, iar din 3 nov., la Arad), organ de conducere al românilor transilvăneni, format sin șase reprezentanți ai P.N.R. (Vasile Goldiș, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ștefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voevod și Aurel Vlad) și șase social-democrați (Tiron Albani, Ioan Flueraș, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Iosif Renoiu și Baziliu Surdu). Ca unic for de conducere al românilor transilvăneni, a organizat în comune, comitate și orașe gărzi naționale și gărzi civile sătești pentru „păstrarea liniștii și averii fiecăruia”, preluând puterea în întreaga Transilvanie. Eșuând tratativele duse la Arad (15-15 nov.) cu reprezentanții Consiliului Național Maghiar și ai guvernului Károly Mihály, la 18 nov. 1918, în numele Marelui Sfat al Națiunii Române, este lansat un manifest, intitulat Către popoarele lumii, prin care Consiliul Național Român Central făcea cunoscut refuzul guvernului ungar de a lua în considerare revendicările juste ale populației române „de a-și înființa pe teritoriul locuit de dânsa statul său liber și independent”. În aceste împrejurări, Marele Sfat Național din Transilvania convoacă pe 1 dec. 1918 Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, care hotărăște unirea necondiționată și pentru totdeauna cu România a Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului. Pentru cârmuirea Transilvaniei până la alcătuirea Constituantei, Adunarea Națională procedează la alegerea unei adunări legislative, numită Marele Sfat Național, care la rându-i numește guvernul provizoriu, Consiliul Dirigent, în frunte cu Iuliu Maniu, vicepreședintele P.N.R., care s-a ocupat de instituirea administrației românești pe teritoriul Transilvaniei; de asemenea, Consiliul Dirigent a adoptat Legea pentru reforma agrară în Transilvania, precum și Legea electorală, care prevedea introducerea votului universal pentru toți bărbații, începând cu vârsta de 21 ani. P.N.R. a câștigat majoritatea voturilor în Transilvania, cu prilejul primelor alegeri parlamentare (nov. 1919, în baza votului universal și la scara României întregite, clasându-se pe primul loc față de celelalte formațiuni politice: P.N.L., Partidul Țărănesc din Basarabia, Partidul Țărănesc, Partidul Național-Democrat, Partidul Democrat al Unirii din Bucovina etc.); participă la guvernul Blocului parlamentar, condus de Alexandru Vaida-Voevod. Pe fondul controverselor iscate în sânul partidului după Unirea din 1918, privind viitorul P.N.R., o grupare condusă de Octavian Goga părăsește partidul și fuzionează (apr. 1920) cu Partidul Poporului. În vederea contracarării dominației liberale în viața politică a țării, Iuliu Maniu, în calitatea de președinte al partidului, ia inițiativa creării unui mare partid de guvernământ prin fuziunea cu Partidul Conservator-Democrat (nov. 1922), cu Partidul Naționalist al Poporului (mart. 1925), iar în 10 oct. 1926, cu Partidul Țărănesc, punându-se astfel bazele Partidului Național-Țărănesc. Președinți: Nicolae Popea (1881-1882), Partenie Cosma (1882-1883), George Barițiu (1884-1888), Ioan Rațiu (1889-1890), Vincențiu Babeș (1890-1902), Gheorghe Pop de Băsești (1903-1919), Iuliu Maniu (1919-1926). A editat publicațiile: „Tribuna” (1884-1903), „Lupta” (1906-1910), „Românul” (1911-1916; oct.-dec. 1918), „Patria” (1919-1926).

Partidul Muncitoresc Romîn (P.M.R.)

Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (P.C.U.S.)

Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Romîn (C. C. al P.M.R.)

Biroul Politic al C. C. al P.M.R.

Biroul Organizatoric al C. C. al P.M.R.