O definiție pentru Mircu


Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

MIRCU, MIRCEA nume istoric, purtat de doi domni munteni, de boieri din ambele țări și din Ardeal; formele înrudite (Mircă, Mirciu) impun etimologia < sl. миp „pace” a sau din calendaristicul Miron, cu schimbarea părții finale, plus sufixele -cea, -ciu, -ca, -cu. Etim. dată de N. Iorga (: Ist. Rom. III p. 170) din Marcu, prin forma intermediară Mrcșa (senior de Avlona) nu se poate admite. La sîrbi: Mirče, Mirča, Mirka este un ipocoristic din Miroslav (Rad vol. 81 pp. 117, 141, 146) și la bulgari: Mira, Mirka, Mirko, Mirča, Mirčo < Miroslav după Weigand, care pune la îndoială relația cu calend. Miron. Cf. și cuman Mir < arab emir (OR II 355). I. Cu suf. -cu, -co: Mirco b. (Ț-Rom 59). 2. Mircă (17 B III 449, IV 266); Mirca vb. (17 A III 90; Sd XVI; 17 B I 73, II 246). 3. + -an: Mirean, gram. (17 B 1415). 3. Mîrcan (G Roș 13). 5. Mircoae Sultana, fata Doamnei (17 A IV 164), marital. 6. Mircoș (Vr). II. Cu suf. -cea: -ciu 1. Mircea I Vvd. „cel Bătrîn”; – Vvd Ciobanul; – vornic (Rel; Div 63, 98); – frecv., ard. (Paș; Moț) și mold. (Dm; Ștef); Mirce (Tec I); – zis și Milco (Flor 18). 2. Mirciu mold. (Sd XXI); – Liga, pan (16 A III 98); – Dolcu, olt. (Gorj 350); Mirciul (16 B V 218; AO VI 29); -escu (Hur 100). 3. Derivate: Mirc/escu; -easca t.; -ești s. 4. Mirceana f. (Tec II). 5. Mircioagă țig. (16 A IV 260); Mircioganul, olt., 1638 (AO VI 29).

Intrare: Mircu
Mircu nume propriu
nume propriu (I3)
  • Mircu