Jupiter m. 1. părintele zeilor și al oamenilor alungă din Olymp pe tatăl său Saturn și împărți universul cu frații săi Neptun și Pluton; 2. cea mai strălucitoare dintre planete după Venus.

+Jupiter¹ (planetă) s. propriu n.

+Jupiter² (zeu roman) s. propriu m.

JUPITER 1. Iupiter. 2. Stațiune balneoclimaterică estivală, pe țărmul Mării Negre, la 5 km N de Mangalia (jud. Constanța), de care aparține ad-tiv. Plajă cu nisip fin. Indicată atât pentru odihnă, cât și pentru tratament curativ (hipotiroidism, limfatism, anemii secundare, stări de debilitate, decalcifieri, dermatoze etc.).

IUPITER (JUPITER) 1. (În mitologia romană) Divinitate supremă. Stăpân al zeilor și al oamenilor, zeu al cerului, ocrotitor al Romei. Recompus mitologic după modelul lui Zeus. 2. Cea mai mare dintre planetele sistemului nostru solar (c. 144 mii km diametru) și a doua ca strălucire (după Venus). Văzută pe cer ca astru de mărimea stelară 2,5. Se află la 775 mil. km depărtare de Soare. Revoluție: 11 ani și 315 zile. Rotație: aproape 10 ore. Masă: de c. 320 de ori mai mare decât a Pământului; volumul: de peste 1300 de ori mai mare decât al Pământului. Atmosfera conține amoniac, apă, hidrogen sulfurat. Pe suprafața planetei se observă o pată de culoare roșie și formă ovală (semnalată în 1665 de astronomul G.D. Cassini). Se cunosc 16 sateliți (primii patru: Io, Europa, Ganymede și Callisto, descoperiți de Galilei în 1610). În ultimul timp, cu ajutorul stațiilor automate „Pioneer” 10 și 11, care au explorat planeta din imediata vecinătate, s-a pus în evidență existența unui câmp magnetic și a unor centuri de radiații asemănătoare a celor ale Pământului. În 1995 a fost plasată pe orbita planetei sonda americană „Galileo” pentru a-i studia, timp de doi ani, principalii sateliți; modulul sondei a întrat în atmosfera lui I. și a transmis rezultatele măsurătorilor efectuate.

Iupiter, te mînii, atunci n-ai dreptate! – Expresia ar fi varianta unei fraze cu înțeles similar, aparținind satiricului grec Lucian; sau o dezvoltare a lui „Iupiter pluvius, Iupiter tonans” (Iupiter dătătorul de ploi, Iupiter tunătorul), expresie a lui Aristotel tradusă în latină (De mundo, 7). Plutarh face o aluzie în Viețile paralele (Despre Marcellus, cap. XII), unde povestește că Marcellus „a fost ales consul cu unanimitatea voturilor, dar deoarece chiar atunci zeul a tunat (e vorba de Iupiter care avea atributul de Tonans, tunătorul), preoții n-au socotit semnalul prielnic”. Înțelesul locuțiunii este că cine-i sigur pe dreptatea sa, pe adevărul ce-l susține, acela nu recurge la violențe, nu înlocuiește argumentele prin invective, nu tună și fulgeră ca Iupiter. Expresia e frecvent întîlnită în literatura rusă: Turgheniev (Rudin), Cehov (Plictisul vieții), Dostoevski (Frații Karamazov) etc. LIT.