stator sn [At: ORBONAȘ, MEC. 126 / Pl: ~oare / E: fr stator, ger Stator] Partea fixă a unui motor sau a unui generator de energie (constituind carcasa acestora), în care se învârtește rotorul.

Iupiter, divinitate supremă în mitologia romană, stăpân al zeilor și al oamenilor, identificat mai târziu la greci cu Zeus.

IUPITER (JUPITER) 1. (În mitologia romană) Divinitate supremă. Stăpân al zeilor și al oamenilor, zeu al cerului, ocrotitor al Romei. Recompus mitologic după modelul lui Zeus. 2. Cea mai mare dintre planetele sistemului nostru solar (c. 144 mii km diametru) și a doua ca strălucire (după Venus). Văzută pe cer ca astru de mărimea stelară 2,5. Se află la 775 mil. km depărtare de Soare. Revoluție: 11 ani și 315 zile. Rotație: aproape 10 ore. Masă: de c. 320 de ori mai mare decât a Pământului; volumul: de peste 1300 de ori mai mare decât al Pământului. Atmosfera conține amoniac, apă, hidrogen sulfurat. Pe suprafața planetei se observă o pată de culoare roșie și formă ovală (semnalată în 1665 de astronomul G.D. Cassini). Se cunosc 16 sateliți (primii patru: Io, Europa, Ganymede și Callisto, descoperiți de Galilei în 1610). În ultimul timp, cu ajutorul stațiilor automate „Pioneer” 10 și 11, care au explorat planeta din imediata vecinătate, s-a pus în evidență existența unui câmp magnetic și a unor centuri de radiații asemănătoare a celor ale Pământului. În 1995 a fost plasată pe orbita planetei sonda americană „Galileo” pentru a-i studia, timp de doi ani, principalii sateliți; modulul sondei a întrat în atmosfera lui I. și a transmis rezultatele măsurătorilor efectuate.

Iupiter, te mînii, atunci n-ai dreptate! – Expresia ar fi varianta unei fraze cu înțeles similar, aparținind satiricului grec Lucian; sau o dezvoltare a lui „Iupiter pluvius, Iupiter tonans” (Iupiter dătătorul de ploi, Iupiter tunătorul), expresie a lui Aristotel tradusă în latină (De mundo, 7). Plutarh face o aluzie în Viețile paralele (Despre Marcellus, cap. XII), unde povestește că Marcellus „a fost ales consul cu unanimitatea voturilor, dar deoarece chiar atunci zeul a tunat (e vorba de Iupiter care avea atributul de Tonans, tunătorul), preoții n-au socotit semnalul prielnic”. Înțelesul locuțiunii este că cine-i sigur pe dreptatea sa, pe adevărul ce-l susține, acela nu recurge la violențe, nu înlocuiește argumentele prin invective, nu tună și fulgeră ca Iupiter. Expresia e frecvent întîlnită în literatura rusă: Turgheniev (Rudin), Cehov (Plictisul vieții), Dostoevski (Frații Karamazov) etc. LIT.

Diespiter, una dintre numirile lui Iupiter.

Feretrius, denumire purtată de Iupiter în calitatea sa de aducător de prăzi, în războaie.

Iup(p)iter, la romani, stăpînul zeilor și al oamenilor, asimilat cu Zeus din mitologia greacă (v. Zeus). Era considerat drept divinitate supremă, dătătoare de viață și de lumină, care cîrmuia cerul și pămîntul, stăpînea tunetul și trăsnetul, dezlănțuia ploile și furtunile etc. Legate de aceste atribute, Iupiter purta o serie de epitete ca: Fulgurator, Fulminator, Tonans etc. Templul său se afla la Roma, pe Capitoliu și, de aici, el a mai căpătat un epitet – Capitolinus. Dar denumirea cea mai cunoscută care-l desemna era Optimus Maximus („cel mai bun și cel mai mare”). Ca ocrotitor al romanilor și al Romei în special, Iupiter era cinstit cu precădere de consulii care intrau în funcție, de generalii care se întorceau victorioși, de învingătorii în întrecerile sportive, de cei care împărțeau dreptatea etc. El era venerat și avea cîte un templu în toate orașele Italiei și ale provinciilor.

Pistor, în mitologia romană, denumire purtată de Iupiter, datorită ajutorului pe care l-a dat odată Romei în timpul asedierii ei de către gali. El s-a arătat atunci într-o noapte în vis romanilor și, îndemnîndu-i să le arunce galilor tot ce aveau mai de preț, le-a făgăduit în schimb victoria. Or, cum la Roma bîntuia o foamete cumplită și făina era lucrul cel mai de preț, romanii au făcut din puțina făină care le rămăsese pîini, pe care le-au aruncat, de sus din cetate, asupra galilor. Înspăimîntați de această dovadă de belșug, galii, care sperau să-i învingă pe cei asediați prin înfometare, au renunțat la planul lor și n-au mai continuat lupta. În felul acesta îndemnul lui Iupiter a adus victoria. Drept recunoștință și în amintirea acestui eveniment, romanii l-au supranumit „brutarul” (pistor) și i-au ridicat un altar.

Saturnius, denumire purtată de Iupiter, de Neptunus și de Pluto, ca fii ai lui Saturnus.

Stator, denumire purtată de Iupiter în mitologia romană pentru faptul că o dată, de mult, pe vremea lui Romulus, a stăvilit un atac al romanilor împotriva sabinilor.

Zeus, cel mai puternic dintre olimpieni, socotit drept stăpînul suprem al oamenilor și al zeilor. Zeus făcea parte din cea de-a doua generație divină (v. și Gaea). El era cel mai mic dintre fiii lui Cronus și ai Rheei. Ca să-l scape de urgia tatălui său, care-și înghițea rînd pe rînd copiii de îndată ce se nășteau (v. Cronus), Rhea l-a ascuns pe Zeus trimițîndu-l în Creta, unde a fost îngrijit de nimfe (v. și Amalthea). Cînd a crescut mare, Zeus a pus la cale, cu ajutorul Gaeei și al lui Metis, detronarea tatălui său. După ce l-a silit pe Cronus să-și verse înapoi copiii înghițiți, Zeus, împreună cu frații săi acum reîntorși la viață, i-a declarat război lui Cronus. În ajutorul acestuia au sosit însă frații săi, titanii. Lupta a durat zece ani încheiați și a luat sfîrșit cu victoria olimpienilor. Zeus a devenit stăpînul întregului Univers. El a dăruit Lumea subpămînteană fratelui său Hades, iar Marea lui Poseidon, păstrîndu-și pentru sine Pămîntul. Pînă să dobîndească pacea, a avut de înfruntat însă noi vrăjmași, de data asta pe giganții asmuțiți împotriva sa de către Gaea. Lupta cu Typhon (v. și Typhon) a fost cea mai grea, dar, în cele din urmă, Zeus a ieșit din nou și definitiv biruitor. Cu prima sa soție, Metis, Zeus a născut-o pe zeița Athena (asupra împrejurărilor în care s-a produs nașterea ei, v. Athena), cu Themis a avut mai multe fiice, numite Ore și Moire, cu Eurynome – Grațiile, cu titanida Dione a avut o fiică, pa zeița Aphrodite, cu altă titanidă – pe nume Mnemosyne – a avut drept fiice cele nouă Muze, cu Leto, doi copii – pe Artemis și pe Apollo, cu sora sa Demeter, pe Persephone etc. Dintre soții, cea sortită să-i fie egală și regină alături de el în Olympus a fost sora sa, Hera. Cu ea Zeus a avut trei copii: pe Ares, pe Hebe și pe Ilithyia. Zeus a zămislit numeroși copii unindu-se, în egală măsură, și cu muritoarele de rînd: Alcmene, Danaë, Io, Europa, Niobe etc. (v. numirile respective). Ca stăpîn suprem și ca deținător al puterii supreme absolute, Zeus era cel care împărțea dreptatea printre oameni și zei, el era expresia echilibrului și a ordinii din natură și din societate. Era socotit zeul luminii, al fenomenelor naturale, deținătorul fulgerelor și, mai ales, al trăsnetelor – manifestare cu precădere a forței și a mîniei sale divine. El domnea în palatul său care se afla pe crestele înalte ale Olimpului și de acolo, înconjurat de ceilalți zei, cîrmuia destinele lumii, împărțind binele și răul printre muritori și veghind asupra împlinirii destinelor lor. În mitologia romană Zeus purta numele de Iupiter (v. și Iupiter).

AB IOVE PRINCIPIUM (lat.) să începem cu Iupiter – Vergiliu „Bucolica”, III, 60: Ab iove principium, Musae; Iovis omnia plena: /Ille colit terras; Illi mea carmina curae („Muze, să începem cu Iupiter; toate sunt pline de Iupiter: /El veghează câmpiile; în grija lui las cântecele mele”). Cu aceste cuvinte își începe păstorul Dameta întrecerea în versuri cu păstorul Menalca. A începe cu ce este mai important.

PAUCI QUOS AEQUUS AMAVIT IUPITER (lat.) puțini (sunt) cei pe care i-a iubit dreptul Iupiter – Vergiliu, „Eneida”, VI, 129-130. Referire la rarii muritori care, ocrotiți de Iupiter, au ieșit din Infern. Cu alte cuvinte, puțini sunt cei favorizați de soartă.

A apărea ca Minerva din capul lui lupiter – Legenda mitologică pretinde că Minerva, zeița înțelepciunii, a meșteșugarilor și a invențiilor, s-a născut din țeasta lui lupiter: matură, gata îmbrăcată în armură și cu lance. De aceea cînd vrem să arătăm că un curent literar, de pildă, a apărut ca ceva desăvîrșit oarecum de la bun început, spunem că a apărut întecmai ca Minerva din capul lui Iupiter. MIT.

Pauci quos aequus amavit Iupiter. (lat. „Acei puțini pe care i-a iubit dreptul Iupiter”) Eneida (VI, v. 129-130) – Vergiliu îi califică astfel pe acei rari muritori care au putut ieși din Infern. Aceste cuvinte se aplică oamenilor înzestrați, „plăcuți zeilor” cum spuneau cei vechi, sau cărora le surîde norocul. LIT.

Quod licet Iovi, non licet bovi (lat. „Ce-i îngăduit lui Iupiter nu-i îngăduit boului”) – Spre a face proverbul mai ușor de reținut, cuvîntul bou a fost introdus aici de hatîrul rimei. Ceea ce vrea să zică acest proverb e că acțiunile oamenilor erau adesea judecate în mod diferit, în raport cu starea socială, poziția, rangul fiecăruia. Cu același înțeles se folosește frecvent zicala românească: Ce face popa, să nu facă satul. FOL.

Quos vult Iupiter perdere, dementat prius (lat. „Cînd Iupiter vrea să piardă pe cineva, mai întîi îi ia mințile”) – Expresia a fost rînd pe rînd atribuită, cînd lui Homer, cînd lui Horațiu, cînd lui Vergiliu (vezi: On ne prête qu’aux riches). Dar nu s-a putut descoperi decît la Homer (în cîntul IX din Iliada) un vers (al 23-lea), avînd o vagă asemănare cu zicala de mai sus. Profesorul elenist Iosuah Barnes, de la universitatea din Cambridge, a publicat, în anul 1694, un text din Euripide, căruia i-a dat următoarea redactare latină: Deus quos vult perdere dementat prius. Versiunea actuală, în care Deus a fost înlocuit prin Iupiter, datează din 1825 și aparține filologului francez François Boissonade. Aceeași idee o găsim și în Antigona lui Sofocle (versul 620). Expresia, aplicată acelora care prin proiecte nesăbuite sau prin acțiuni lipsite de judecată își pregătesc eșecul, ruina lor, e întîlnită în literatura universală. Tolstoi, de pildă, scrie: „Karenin se înroși și începu să se plimbe prin odaie. Quos vult perdere Iupiter, dementat, își zise el”… (Ana Karenina, partea a IV-a, cap. 17). LIT.