54 de definiții pentru Constantin (cel mult 20 afișate)

arată toate definițiile


Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

CONSTANTIN, George (1933-1994, n. București), actor român de teatru și film. Talent robust, cu largi posibilități interpretative în repertoriul românesc și universal (Camil Petrescu, H. Lovinescu, Shakespeare, Shaw, Pirandello, Cehov). Roluri de filme („Procesul alb”, „Reconstituirea”, „Cu mîinile curate”, „Burebista”).

CONSTANTIN, Theodor (1910-1975, n. Brăila), scriitor român. Romane polițiste și de aventuri („La miezul nopții va cădea o stea”, „Fiul lui Monte Cristo”) sau descriind cazuri și personaje morbide („Casa cu neguri”, „Cel mai lung amurg”). Versuri.

CONSTANTIN, Tănase (1824-?, n. Izvoarele, jud. Olt), deputat sătean în Adunarea ad-hoc a Țării Românești (1857). Susținător al reprezentării țărănimii în Adunarea Legislativă și militant pentru Unirea Principatelor.

CONSTANTIN, numele mai multor împărați bizantini. Mai importanți: 1. C. V Copronimul (741-775). A purtat lupte victorioase împotriva arabilor (746, 751-752), slavilor (758) și bulgarilor (759, 762-763); în 754 a convocat un sinod, la care s-a hotărît condamnarea și distrugerea icoanelor. 2. C VII Porfirogenetul (913-959; domnie efectivă: 945-959). Autor al unor scrieri privind politica și ceremonialul curții imperiale („De ceremoniis aulae byzantinae”, „De thematibus”, „De administrando imperio”), cu unele referiri la istoria României. 3. C IX Monomahul (1042-1055). A suferit înfrîngeri din partea turcilor selgiucizi și a normanzilor. În timpul domniei sale s-a produs „Marea schismă” a Bisericii creștine (iul. 1054). 4. C XI (sauXII) Paleolog (zis și Dragases), ultimul împărat bizantin (1449-1453). A murit luptînd, în timpul cuceririi Constantinopolului de către turci.

CONSTANTIN împărat roman, lat. Constantinus. I. A 1. Constantin/escu, Gh., 1759 (Băl V). 2. -ață log. (Sur XII), cu suf.-eață. 3. Fără n; în genere n se suprimă pînă la jumătatea sec. XIX, cînd reapare ca formă cultă: Constantin (Syn); pren. (Sd XXXI 34); olt. (Sur VI); -ești s.; -aș, T. (Buc); -ache, Caracaș. 4. + suf. blg. -ciu: Constantinciu, (Bîr I); cf. Costandinciu Fiștovanul („din Șiștov”) (Bîr II 349). B. Cu nt > nd (sub infl. fon. grecești, ca Andone < Antone); 1. Costandin, frecv. (Sd XV 210, 216); -a f. ar (Fărș); -a mona. (P2); -ești s. (IO 21). 2. Costandinița, b. nepot Milescului (RI XIII 375). 3. Cu afer. Tandin ipoc. act; Andin, ban † 1523 (PGov 14) sau < Antim I 5. II. Divizat Costan – Tin sau Costan – Din. 1. Costan (Moț; Met 96; Hur 72; CL; Ard; Mar; Paș; Vr C 200; RA II 418; Șez) etc.; – Grasul (Mz PI I 65); Costana f. (AO XII 46). Această formă, frecventă, va fi contribuit la popularizarea numelui Stan, socotit ca o scurtare a ei. 2. Prin căderea lui n final: Costa b., frecv. (Ard I 271; Tec I; Mar; M mar; Met 15; Ant Ar); Costă f. ar. (Fărș). 3. + -ac: *Costac; -ea, O., act.; Costăcan, Iancul, mold. 1666 (RI VI 77). 4. + suf. grec -ache: Costache, Veniamin mitr.; frecv. ca prenume în sec. XIX-XX; Costăchiță, act.; < Stăchiță, olt. (AO XXI 162); dar Tăchiță < Tache < Mitache < Dumitru; Costăchel și Costăchescu fam. actuale. 5. + -ar: Costariu (Moț). 6. + -aș: Costaș, olt. (Sd V 406; D Cpol; + -aș -cu, (-co): Costașcu Turculeț (LM); Costașco Pancul (Sd V 226) etc. 7. Coste (Dm; Ștef; C Bog etc.); -a, frecv. (Dm; Xen III; Sd I 2 etc.); -an boier † 1523(P Gov 14); Costel, cca. 1400 (Giur 215); ard. 1771 (Paș); Costela t (Sur III); Cost/ei, -eni, -ești ss.; -escu. 8. Costoiu, munt. (Sc); Costoae (Moț). 9. Costi formă ar.; -an, munt. (Cat tc); -escu, Gr. (Fil). 10. Costiul (17 A I 154, IV 148). 11. Costică, frecv. act., scurtat: Tică (Paș); Tică Costin (17 A III 182). Costici (Dm; C Ștef); Costic/ea (16 B III 40; DR II 697) ard.; -eni s. 13. Ticu < *Costicu, 1789 (Paș); Ticușul s. Vezi și Tic (Partea II-a). 14. Costilă (17 A IV 148). 15. Costiș/el; -or, ard. (Paș). 16. Costița (ib). 17. Costuc, Ig. Isp IVI). 18. Costul (17 A IV 276); -eni s. 19. Costu + -in: Costin, frecv. mold. și ard. (Dm; C Ștef; Moț; Mar) etc. Miron Costin, cronicarul; Costinaș (Mar); Costina f. (Moț; Met 48; 16 A III 22 și 162; IV 289; 17 A IV 96; 17 B II 184; Cat mold II; P Gov 36); Costinca f., țig. (13 – 15 B 144); Costin/escu, -ia, -oiu, act. 20. Costîn (Mar); -a s. (Dm); -aș (Sd XI 77). Coincidență pentru formele § II, cf. dac. Costas. 21. Codin frecv., scurtat din Costandin, forma populară actuală; Codina f. (Buftea); Codinică popa, olt. (BCI XII 160), și prob., cu fon. olt.: Godinești, etim. Donat (AO XX 281) ca lat. Gaius< Caius; Codică rar. Dic/ă, -u și derivatele acestora provin din Todică < Teodor. B. TIN, partea finală de la Constantin: Tin/a, -ica f., frecv.; -ică răzeș (Bîr I). 2. Tinașco vătav (Sur XIV). Dar: Tincu, Tincea < Eftimie. C. DIN < Costandin: 1. Din frecv. dr. șl ar. (Ant Ar); Dina f. (P Bor 71 etc.), cf. și Dina biblic; Dinăuți s.; Dineață, Ioan, act. 2. Forma special olteană folosită și în Moldova, din sec. XV-XVII: Din/că, -cu, ultima luata și ca ipocoristic pt. C-tin, fiul cel mare al lui Constantin Brîncoveanu. Din/că b. (Olt); -ca f. (Ins 344; 17 A IV 119); -cani s.; -coniu, hațeg (Cand). 3. Din/cea (17 B 1201; Dm; Ard II 194); -cescu, act.; -ciul (CL). 4. Dincu (Tec I; Vr); -l (U6 B III 177; P3); -lescu, olt., act; -lești s.; -loiu, C. (Olt). 5. Dini/că: -cu, 1660 (C. Ut 1922, p. 410). 6. Diniță (P13). 7. Dinoci, S., act.; Dinoiu, olt. (Cand; Ocina); Dinuț, -ă, olt. (Cand 131). 8. Din/u, frecv.; -ică și -icu pren. și fam.; Dinul/escu; -ică (Cand 131) olt. 9. Dinuliu. Cf. formele balcanice: gr. Nτίνος (But), blg. Динко, alb. Dini (Weig) etc. III. Alte scurtări: 1. Custe, Cîrje (Sur I); Custandini ar. (Ant Ar); Standin (P Bor 4). 2. Tandin (Sc); Tand (M Mar); acesta folosit și în expresia: „Tanda și Manda” 3. Compuse: ar. Costa-Foru; Costa-Petre (IO 68). 4. Cu sincopa lui s, probabil: a) Cota, ar. (Ant Ar); Cotan, I., diac (Isp II); – Gl., 1691 (BCI VII 10); Cotănic, R. (Isp IV1). Cf. și blg. Кота, Коте (Weig). b) Prob. Cotela diac (Sur II); Cotelin (ib); Cotelea t. (Isp I1). c) Cotin, V. (Isp IV1); -a t. (Sur II); -ici, N.(Isp. IV1); Cotenciu, olt. (Gand 130). d) *Cotean: Coteanescul, Oprea, vătaf de Cotenești (Muscel) stăpîn al muntelui Coteanul (RI VII 177); Cotenescu fam. (Muscel); -ești s. Coincidențe: Cotus, Cotys, Cotelas, regii traci. IV. Forme sîrbo-bulg. 1. Cocea, 1766 < blg. Коча < Konstantinus (Weig), sau subst. coc + suf. -ea (etim. I. Iordan); v. Coce (Partea II-a) 2. Coța, 1788, ard. (Paș) < blg. -srb. Коца < Konstantinus (Weig. și Maretić, Rad. 82). 3. Conea, ard., 1633 (Paș). cf. sr. cr. Konja (etim Pașca) sau scurtat din < subst. coconea. 4. Coie, Coica, boieri munteni din sec. XV (Rel) < srb.-cr. Kojo, Kojka (v. și Goia (Partea II-a). 5. Colan, N. (17 B III; – I. (Cîmp); – ard. (Ț-Rom 366), <srb.-cr. Kole, Kolan < Konstantinus (Rad vol. 82 pp. 90, 98).

Constantin Unul dintre cele mai răspîndite și frecvente prenume actuale, Constantin reproduce cognomenul lat. Constantínus, atestat destul de tîrziu (împăratul Constantin cel Mare, sec. 4 e.n.). După cum ușor se poate observa, Constantinus este un derivat cu suf. -inus de la Constantius (fem. Constantia), cognomen roman frecvent dar și nume gentilic, răspîndit în epoca post-clasică. Constantius provine, la rîndul lui, din cognomenul Constans, gen. Constantis, atestat prima dată în sec. 2 e.n., prezent și în inscripțiile din Dacia (la 138, un procurator cu acest nume), format pe baza adj. constans, constantis „constant, ferm”, participiul verbului lat. consto „a fi ferm, puternic” – compus al verbului sto „a sta”, după model grecesc. Dacă în apusul Europei sînt mai frecvente formele provenind din Constantius (biserica catolică păstrează amintirea unui martir din timpul lui Marcus Aurelius și a unei martire din timpul lui Nero), în răsăritul Europei s-a răspîndit forma Constantin, mai ales datorită faimei împăratului Constantin cel Mare, sprijinitor al creștinismului, considerat de biserica de rit grecesc egal al apostolilor. Forma gr. Konstantinos pătrunde, prin intermediar slav, și în română, unde numele este atestat, împreună cu o bogată serie de hipocoristice și derivate, încă de la finele sec. 14 și începutul sec. 15. Printre primele care apar în documentele din Țara Românească (prezente și în antroponimia popoarelor sud-slave; bulgari, sîrbi, croați) cităm pe Coia (1492), Coica (1424), Constandin (1412), Costea (cel mai vechi, din 1389), Costinca (1469). În Moldova, în actele emise în timpul lui Ștefan cel Mare, apar și Costachi, Coste, Costin etc. În general, hipocoristicele și derivatele lor, în mare majoritate identice sau asemănătoare cu cele din limbile slave, albaneză, greacă etc., se formează din temele obținute printr-o falsă analiză – Costa – (prima parte a numelui) și – din – (partea finală a numelui). Iată seriile formate din cele două teme: Costa, Costea, Costache, Tache, Tăchel, Tăchiță, Costăchel, Costăchiță, Costan, Costel, Costică, Costin sau Cota, Costaș, Tică, Ticu, Ticuș, Ticuță, Costilă, Costiță, Codin, Codina, Cotan, Cotea, Cotinel, Cocea, Cociu, Coia, Coica, Condea, Coța, Coca, Conea etc., Dinu și Dina, Dinică, Dincea, Diniță, Dinuț, Dinuță, Dincu, Dincă, Dincuță, Dicu, Dică, Dicuț, Didea, Dițu, Dița; Tin, Tina, Tinică etc. Multe din numele înșirate mai sus sînt cunoscute astăzi și ca nume de familie; dintre hipocoristicele foarte frecvente, folosite și independent, în general cunoscute, notăm pe Costică, Costel, Dinu și Dina, Dinuțu, Codin. Pentru feminin este frecventă și forma Constánța (cu hipoc. Tanța, Tănțica, Tănțel, Tanți etc.), provenită dintr-un mai vechi Constántia. În ultima vreme pentru masculin este folosit și Constant (împrumutat probabil din franceză). ☐ Fr. Constans, Constant, Constantin, Constance, it. Constanzo, Constanza, germ. Konstantin (hipoc. Kunst), Konstanze (hipoc. Stanzi), sp. Constancio, Constancia, Constantius, rus. Konstantin, Konstantina, magh. Konstancia, Konstantina, Konstantin etc. ☐ Împăratul roman Constantin cel Mare (Flavius Valerius Constantinus), 306-337, primul împărat creștin (a decretat creștinismul religie de stat), a unificat Imperiul roman, a recucerit regiunile de la nord de Dunăre (în timpul său a fost construit valul de apărare cunoscut sub numele „Brazda lui Novac”). Dintre mulții împărați bizantini cu numele de Constantin, îi amintim doar pe Constantin Porfirogenetul (autor al unor scrieri care oferă informații prețioase asupra românilor de la sud de Dunăre) și Constantin al Xl-lea Dragases, ultimul împărat bizantin, pierit odată cu căderea Constantinopolului sub turci, la 29 mai 1453. În Țara Românească și Moldova, între 1607 și Unire sînt cunoscuți 10 domni cu acest nume, dintre care îi amintim pe Constantin Șerban Basarab, Constantin Brîncoveanu și Constantin Cantemir. Oameni de știință și cultură români: Constantin Cantacuzino, Dinicu Golescu, C(onstantin) A. Rosetti. În toponimie, numele lui Constantin cel Mare a fost păstrat în Constantinopolis „orașul lui Constantin”, ridicat de celebrul împărat pe locul vechiului Byzantion, între 326 și 330 e.n., devenit capitală a întregului imperiu, din anul 395 numai a Imperiului roman de răsărit, iar, ulterior, din 1453, cînd este cucerit de turci, capitala Imperiului otoman sub numele de Stambul (pînă în 1923). Forma feminină Constanța este numele cunoscutului nostru oraș (pe locul coloniei grecești Tomis), al unui lac alpin situat între R.F. Germania, Austria și Elveția și a orașului vest-german așezat pe malul acestuia.

Constantin cel Mare (†337 d. Hr.), sfânt, n. la Niș (Serbia de Azi), împărat roman, devenit suveran al întregului Imperiu roman după învingerea lui Maxențiu și Liciniu. A mutat capitala imperiului de la Roma la Bizanț, care s-a numit apoi Constantinopol. Prin Edictul de la Milano (313) a consolidat creștinismul ca religie de stat și a convocat primul Sinod ecumenic de la Niceea (325). Sub domnia sa, imperiul a luat forma unei monarhii de drept divin. Este sărbătorit, împreună cu mama sa Elena, la 21 mai.

ALEXANDRU, Constantin (n. 1953, Constanța), luptător român de greco-romane (categoria 48 kg). Campion mondial (1978,1979), campion european (1974, 1975, 1977, 1978, 1979); medalie olimpică de argint (Moscova, 1980).

ANASTASATU, Constantin (1917-1995, n. Corabia), ftiziolog român. Acad. (1990), prov. univ. la București. Lucrări în domeniul chimioterapiei și chimioprofilaxiei în tuberculoză.

ANGELESCU, Constantin (1869-1948, n. Craiova), medic și om politic român. Prof. univ. la București. Fruntaș al Partidului Național-Liberal. Ministrul Instrucțiunii (1918-1919, 1922-1926, 1927-1928, 1933-1937), prim ministru (1933-1934), consilier regal (1938-1940). Activitate pentru desăvîrșirea statului unitar român. Vast program de construcții școlare care-i poartă numele. A murit în închisoare. M. de onoare al Acad. (1934).

ANTONIADE, Constantin (1880-1954, n. București), filozof, istoric al culturii și diplomat român. A criticat teoria kantiniană și postkantiniană a cunoștinței, susținînd că existența și existența fenomenală sînt identice, de vreme ce lumea numenală nu va putea fi niciodată cunoscută („Iluzia realistă”). Monografii („Thomas Carlyle”, „Machiavelli. Omul. Timpul. Opera”).

ARAMĂ, Constantin (1919-2003, n. Iași), inginer român. M. coresp. al. Acad. (1963), prof. univ. la București. A elaborat teoria supracomprimării motorului cu benzină. Lucrări privind teoria și exploatarea motoarelor cu ardere internă. Acad. (1991).

ARGETOIANU, Constantin (1871-1955, n. Craiova), om politic român. Șeful delegației române la preliminariile de pace de la Buftea (5 mart. 1918). Membru fondator al Partidului Poporului și apoi membru al Partidului Național-Liberal; înființează Partidul Agrar (1932-1938). Ministru în repetate rînduri. Prim-ministru (sept.-nov. 1939). Membru în consiliile de administrație ale unor importante societăți industriale. Sprijinitor al politicii regelui Carol al II-lea de întărire a rolului monarhiei în viața de stat. A murit în închisoare. Memorii.

ARICESCU, Constantin D. (1823-1886, n. Cîmpulung), istoric, scriitor și publicist român. Participant la Revoluția de la 1848 din Țara Românească; luptător pentru unirea Principatelor Române. Studii („Istoria Cîmpulungului, prima residență a României”, „Istoria revoluțiunii române de la 1821”). Poezie romantică militantă sau meditativă, proză („Misterele căsătoriei”). Încercări dramatice.

ARISTIA, Constantin (Costache) (c. 1800-1880, n. București), actor și scriitor român. Membru fondator al Societății Filarmonice. A tradus din Homer și Alfieri.

ARSENI, Constantin (1912-1994, n. Dolhasca, jud. Suceava), medic român. M. coresp. al Acad. (1974), prof. univ. la București. Lucrări în domeniul neurochirurgiei („Epilepsia în tumorile cerebrale”, „Patologia vertebromedulară neurochirurgicală”, „Epilepsiile”, „Patologia stărilor de veghe și de somn”). Acad. (1991).

ARTACHINO, Constantin (1870-1954, n. Giurgiu), pictor român. Unul dintre fondatorii grupării „Tinerimea artistică”. Peisagist („Peisaj de iarnă”, „Stradă turcească din Sofia”) și portretist („I.L. Caragiale”). În colab. cu Șt. Luchian a realizat decorația interioară a catedralelor din Tulcea și Alexandria.

AVRAM, Constantin (1911-1987, n. sat Itești, jud. Bacău), inginer constructor român. M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. la Timișoara. Lucrări privind fisurarea și capacitatea portantă a elementelor de beton armat și precomprimat.

BACALBAȘA 1. Constantin B. (1856-1935, n. București), ziarist român. Fondator al mai multor publicații periodice. A colaborat la ziarele „Adevărul”, „Dimineața” și „Universul”. Evocări pitorești („Bucureștii de altădată”). 2. Anton C. B. (1865-1899, n. Brăila), publicist și scriitor român. Frate cu B. (1). Împreună cu I. L. Caragiale a editat prima serie (1893) a revistei umoristice „Moftul român”. Proză satirică la adresa vieții cazone („Moș Teacă”, „Din viața militară”).

BALMUȘ, Constantin (1898-1957, n. Murgeni, jud. Vaslui), filolog român. Acad. (1948), prof. univ. la Iași și București. Clasicist. Studii („Étude sur le style de Saint-Augustin”), traduceri („Tratatul despre sublim”).

arată toate definițiile

Intrare: Constantin
Constantin nume propriu
nume propriu (I3)
  • Constantin