56 de definiții pentru Constantin

din care

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

bedreag s.n. (reg.) Scaun sau banc de lucru pentru lemnar, rotar, cizmar. • pl. -uri. /cf. magh. bederegni.

buși s.m. (pop.) Om care bate, lovește cu pumnii. • /buși + -ilă.

Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

CONSTANTIN, numele mai multor împărați bizantini. Mai importanți: 1. C. V Copronimul (741-775). A purtat lupte victorioase împotriva arabilor (746, 751-752), slavilor (758) și bulgarilor (759, 762-763); în 754 a convocat un sinod, la care s-a hotărît condamnarea și distrugerea icoanelor. 2. C VII Porfirogenetul (913-959; domnie efectivă: 945-959). Autor al unor scrieri privind politica și ceremonialul curții imperiale („De ceremoniis aulae byzantinae”, „De thematibus”, „De administrando imperio”), cu unele referiri la istoria României. 3. C IX Monomahul (1042-1055). A suferit înfrîngeri din partea turcilor selgiucizi și a normanzilor. În timpul domniei sale s-a produs „Marea schismă” a Bisericii creștine (iul. 1054). 4. C XI (sauXII) Paleolog (zis și Dragases), ultimul împărat bizantin (1449-1453). A murit luptînd, în timpul cuceririi Constantinopolului de către turci.

CONSTANTIN, George (1933-1994, n. București), actor român de teatru și film. Talent robust, cu largi posibilități interpretative în repertoriul românesc și universal (Camil Petrescu, H. Lovinescu, Shakespeare, Shaw, Pirandello, Cehov). Roluri de filme („Procesul alb”, „Reconstituirea”, „Cu mîinile curate”, „Burebista”).

CONSTANTIN, Tănase (1824-?, n. Izvoarele, jud. Olt), deputat sătean în Adunarea ad-hoc a Țării Românești (1857). Susținător al reprezentării țărănimii în Adunarea Legislativă și militant pentru Unirea Principatelor.

CONSTANTIN, Theodor (1910-1975, n. Brăila), scriitor român. Romane polițiste și de aventuri („La miezul nopții va cădea o stea”, „Fiul lui Monte Cristo”) sau descriind cazuri și personaje morbide („Casa cu neguri”, „Cel mai lung amurg”). Versuri.

CONSTANTIN împărat roman, lat. Constantinus. I. A 1. Constantin/escu, Gh., 1759 (Băl V). 2. -ață log. (Sur XII), cu suf.-eață. 3. Fără n; în genere n se suprimă pînă la jumătatea sec. XIX, cînd reapare ca formă cultă: Constantin (Syn); pren. (Sd XXXI 34); olt. (Sur VI); -ești s.; -aș, T. (Buc); -ache, Caracaș. 4. + suf. blg. -ciu: Constantinciu, (Bîr I); cf. Costandinciu Fiștovanul („din Șiștov”) (Bîr II 349). B. Cu nt > nd (sub infl. fon. grecești, ca Andone < Antone); 1. Costandin, frecv. (Sd XV 210, 216); -a f. ar (Fărș); -a mona. (P2); -ești s. (IO 21). 2. Costandinița, b. nepot Milescului (RI XIII 375). 3. Cu afer. Tandin ipoc. act; Andin, ban † 1523 (PGov 14) sau < Antim I 5. II. Divizat Costan – Tin sau Costan – Din. 1. Costan (Moț; Met 96; Hur 72; CL; Ard; Mar; Paș; Vr C 200; RA II 418; Șez) etc.; – Grasul (Mz PI I 65); Costana f. (AO XII 46). Această formă, frecventă, va fi contribuit la popularizarea numelui Stan, socotit ca o scurtare a ei. 2. Prin căderea lui n final: Costa b., frecv. (Ard I 271; Tec I; Mar; M mar; Met 15; Ant Ar); Costă f. ar. (Fărș). 3. + -ac: *Costac; -ea, O., act.; Costăcan, Iancul, mold. 1666 (RI VI 77). 4. + suf. grec -ache: Costache, Veniamin mitr.; frecv. ca prenume în sec. XIX-XX; Costăchiță, act.; < Stăchiță, olt. (AO XXI 162); dar Tăchiță < Tache < Mitache < Dumitru; Costăchel și Costăchescu fam. actuale. 5. + -ar: Costariu (Moț). 6. + -aș: Costaș, olt. (Sd V 406; D Cpol; + -aș -cu, (-co): Costașcu Turculeț (LM); Costașco Pancul (Sd V 226) etc. 7. Coste (Dm; Ștef; C Bog etc.); -a, frecv. (Dm; Xen III; Sd I 2 etc.); -an boier † 1523(P Gov 14); Costel, cca. 1400 (Giur 215); ard. 1771 (Paș); Costela t (Sur III); Cost/ei, -eni, -ești ss.; -escu. 8. Costoiu, munt. (Sc); Costoae (Moț). 9. Costi formă ar.; -an, munt. (Cat tc); -escu, Gr. (Fil). 10. Costiul (17 A I 154, IV 148). 11. Costică, frecv. act., scurtat: Tică (Paș); Tică Costin (17 A III 182). Costici (Dm; C Ștef); Costic/ea (16 B III 40; DR II 697) ard.; -eni s. 13. Ticu < *Costicu, 1789 (Paș); Ticușul s. Vezi și Tic (Partea II-a). 14. Costilă (17 A IV 148). 15. Costiș/el; -or, ard. (Paș). 16. Costița (ib). 17. Costuc, Ig. Isp IVI). 18. Costul (17 A IV 276); -eni s. 19. Costu + -in: Costin, frecv. mold. și ard. (Dm; C Ștef; Moț; Mar) etc. Miron Costin, cronicarul; Costinaș (Mar); Costina f. (Moț; Met 48; 16 A III 22 și 162; IV 289; 17 A IV 96; 17 B II 184; Cat mold II; P Gov 36); Costinca f., țig. (13 – 15 B 144); Costin/escu, -ia, -oiu, act. 20. Costîn (Mar); -a s. (Dm); -aș (Sd XI 77). Coincidență pentru formele § II, cf. dac. Costas. 21. Codin frecv., scurtat din Costandin, forma populară actuală; Codina f. (Buftea); Codinică popa, olt. (BCI XII 160), și prob., cu fon. olt.: Godinești, etim. Donat (AO XX 281) ca lat. Gaius< Caius; Codică rar. Dic/ă, -u și derivatele acestora provin din Todică < Teodor. B. TIN, partea finală de la Constantin: Tin/a, -ica f., frecv.; -ică răzeș (Bîr I). 2. Tinașco vătav (Sur XIV). Dar: Tincu, Tincea < Eftimie. C. DIN < Costandin: 1. Din frecv. dr. șl ar. (Ant Ar); Dina f. (P Bor 71 etc.), cf. și Dina biblic; Dinăuți s.; Dineață, Ioan, act. 2. Forma special olteană folosită și în Moldova, din sec. XV-XVII: Din/că, -cu, ultima luata și ca ipocoristic pt. C-tin, fiul cel mare al lui Constantin Brîncoveanu. Din/că b. (Olt); -ca f. (Ins 344; 17 A IV 119); -cani s.; -coniu, hațeg (Cand). 3. Din/cea (17 B 1201; Dm; Ard II 194); -cescu, act.; -ciul (CL). 4. Dincu (Tec I; Vr); -l (U6 B III 177; P3); -lescu, olt., act; -lești s.; -loiu, C. (Olt). 5. Dini/că: -cu, 1660 (C. Ut 1922, p. 410). 6. Diniță (P13). 7. Dinoci, S., act.; Dinoiu, olt. (Cand; Ocina); Dinuț, -ă, olt. (Cand 131). 8. Din/u, frecv.; -ică și -icu pren. și fam.; Dinul/escu; -ică (Cand 131) olt. 9. Dinuliu. Cf. formele balcanice: gr. Nτίνος (But), blg. Динко, alb. Dini (Weig) etc. III. Alte scurtări: 1. Custe, Cîrje (Sur I); Custandini ar. (Ant Ar); Standin (P Bor 4). 2. Tandin (Sc); Tand (M Mar); acesta folosit și în expresia: „Tanda și Manda” 3. Compuse: ar. Costa-Foru; Costa-Petre (IO 68). 4. Cu sincopa lui s, probabil: a) Cota, ar. (Ant Ar); Cotan, I., diac (Isp II); – Gl., 1691 (BCI VII 10); Cotănic, R. (Isp IV1). Cf. și blg. Кота, Коте (Weig). b) Prob. Cotela diac (Sur II); Cotelin (ib); Cotelea t. (Isp I1). c) Cotin, V. (Isp IV1); -a t. (Sur II); -ici, N.(Isp. IV1); Cotenciu, olt. (Gand 130). d) *Cotean: Coteanescul, Oprea, vătaf de Cotenești (Muscel) stăpîn al muntelui Coteanul (RI VII 177); Cotenescu fam. (Muscel); -ești s. Coincidențe: Cotus, Cotys, Cotelas, regii traci. IV. Forme sîrbo-bulg. 1. Cocea, 1766 < blg. Коча < Konstantinus (Weig), sau subst. coc + suf. -ea (etim. I. Iordan); v. Coce (Partea II-a) 2. Coța, 1788, ard. (Paș) < blg. -srb. Коца < Konstantinus (Weig. și Maretić, Rad. 82). 3. Conea, ard., 1633 (Paș). cf. sr. cr. Konja (etim Pașca) sau scurtat din < subst. coconea. 4. Coie, Coica, boieri munteni din sec. XV (Rel) < srb.-cr. Kojo, Kojka (v. și Goia (Partea II-a). 5. Colan, N. (17 B III; – I. (Cîmp); – ard. (Ț-Rom 366), <srb.-cr. Kole, Kolan < Konstantinus (Rad vol. 82 pp. 90, 98).

Constantin Unul dintre cele mai răspîndite și frecvente prenume actuale, Constantin reproduce cognomenul lat. Constantínus, atestat destul de tîrziu (împăratul Constantin cel Mare, sec. 4 e.n.). După cum ușor se poate observa, Constantinus este un derivat cu suf. -inus de la Constantius (fem. Constantia), cognomen roman frecvent dar și nume gentilic, răspîndit în epoca post-clasică. Constantius provine, la rîndul lui, din cognomenul Constans, gen. Constantis, atestat prima dată în sec. 2 e.n., prezent și în inscripțiile din Dacia (la 138, un procurator cu acest nume), format pe baza adj. constans, constantis „constant, ferm”, participiul verbului lat. consto „a fi ferm, puternic” – compus al verbului sto „a sta”, după model grecesc. Dacă în apusul Europei sînt mai frecvente formele provenind din Constantius (biserica catolică păstrează amintirea unui martir din timpul lui Marcus Aurelius și a unei martire din timpul lui Nero), în răsăritul Europei s-a răspîndit forma Constantin, mai ales datorită faimei împăratului Constantin cel Mare, sprijinitor al creștinismului, considerat de biserica de rit grecesc egal al apostolilor. Forma gr. Konstantinos pătrunde, prin intermediar slav, și în română, unde numele este atestat, împreună cu o bogată serie de hipocoristice și derivate, încă de la finele sec. 14 și începutul sec. 15. Printre primele care apar în documentele din Țara Românească (prezente și în antroponimia popoarelor sud-slave; bulgari, sîrbi, croați) cităm pe Coia (1492), Coica (1424), Constandin (1412), Costea (cel mai vechi, din 1389), Costinca (1469). În Moldova, în actele emise în timpul lui Ștefan cel Mare, apar și Costachi, Coste, Costin etc. În general, hipocoristicele și derivatele lor, în mare majoritate identice sau asemănătoare cu cele din limbile slave, albaneză, greacă etc., se formează din temele obținute printr-o falsă analiză – Costa – (prima parte a numelui) și – din – (partea finală a numelui). Iată seriile formate din cele două teme: Costa, Costea, Costache, Tache, Tăchel, Tăchiță, Costăchel, Costăchiță, Costan, Costel, Costică, Costin sau Cota, Costaș, Tică, Ticu, Ticuș, Ticuță, Costilă, Costiță, Codin, Codina, Cotan, Cotea, Cotinel, Cocea, Cociu, Coia, Coica, Condea, Coța, Coca, Conea etc., Dinu și Dina, Dinică, Dincea, Diniță, Dinuț, Dinuță, Dincu, Dincă, Dincuță, Dicu, Dică, Dicuț, Didea, Dițu, Dița; Tin, Tina, Tinică etc. Multe din numele înșirate mai sus sînt cunoscute astăzi și ca nume de familie; dintre hipocoristicele foarte frecvente, folosite și independent, în general cunoscute, notăm pe Costică, Costel, Dinu și Dina, Dinuțu, Codin. Pentru feminin este frecventă și forma Constánța (cu hipoc. Tanța, Tănțica, Tănțel, Tanți etc.), provenită dintr-un mai vechi Constántia. În ultima vreme pentru masculin este folosit și Constant (împrumutat probabil din franceză). ☐ Fr. Constans, Constant, Constantin, Constance, it. Constanzo, Constanza, germ. Konstantin (hipoc. Kunst), Konstanze (hipoc. Stanzi), sp. Constancio, Constancia, Constantius, rus. Konstantin, Konstantina, magh. Konstancia, Konstantina, Konstantin etc. ☐ Împăratul roman Constantin cel Mare (Flavius Valerius Constantinus), 306-337, primul împărat creștin (a decretat creștinismul religie de stat), a unificat Imperiul roman, a recucerit regiunile de la nord de Dunăre (în timpul său a fost construit valul de apărare cunoscut sub numele „Brazda lui Novac”). Dintre mulții împărați bizantini cu numele de Constantin, îi amintim doar pe Constantin Porfirogenetul (autor al unor scrieri care oferă informații prețioase asupra românilor de la sud de Dunăre) și Constantin al Xl-lea Dragases, ultimul împărat bizantin, pierit odată cu căderea Constantinopolului sub turci, la 29 mai 1453. În Țara Românească și Moldova, între 1607 și Unire sînt cunoscuți 10 domni cu acest nume, dintre care îi amintim pe Constantin Șerban Basarab, Constantin Brîncoveanu și Constantin Cantemir. Oameni de știință și cultură români: Constantin Cantacuzino, Dinicu Golescu, C(onstantin) A. Rosetti. În toponimie, numele lui Constantin cel Mare a fost păstrat în Constantinopolis „orașul lui Constantin”, ridicat de celebrul împărat pe locul vechiului Byzantion, între 326 și 330 e.n., devenit capitală a întregului imperiu, din anul 395 numai a Imperiului roman de răsărit, iar, ulterior, din 1453, cînd este cucerit de turci, capitala Imperiului otoman sub numele de Stambul (pînă în 1923). Forma feminină Constanța este numele cunoscutului nostru oraș (pe locul coloniei grecești Tomis), al unui lac alpin situat între R.F. Germania, Austria și Elveția și a orașului vest-german așezat pe malul acestuia.

Constantin cel Mare (†337 d. Hr.), sfânt, n. la Niș (Serbia de Azi), împărat roman, devenit suveran al întregului Imperiu roman după învingerea lui Maxențiu și Liciniu. A mutat capitala imperiului de la Roma la Bizanț, care s-a numit apoi Constantinopol. Prin Edictul de la Milano (313) a consolidat creștinismul ca religie de stat și a convocat primul Sinod ecumenic de la Niceea (325). Sub domnia sa, imperiul a luat forma unei monarhii de drept divin. Este sărbătorit, împreună cu mama sa Elena, la 21 mai.

ALEXANDRU, Constantin (n. 1953, Constanța), luptător român de greco-romane (categoria 48 kg). Campion mondial (1978,1979), campion european (1974, 1975, 1977, 1978, 1979); medalie olimpică de argint (Moscova, 1980).

ANASTASATU, Constantin (1917-1995, n. Corabia), ftiziolog român. Acad. (1990), prov. univ. la București. Lucrări în domeniul chimioterapiei și chimioprofilaxiei în tuberculoză.

ANGELESCU, Constantin (1869-1948, n. Craiova), medic și om politic român. Prof. univ. la București. Fruntaș al Partidului Național-Liberal. Ministrul Instrucțiunii (1918-1919, 1922-1926, 1927-1928, 1933-1937), prim ministru (1933-1934), consilier regal (1938-1940). Activitate pentru desăvîrșirea statului unitar român. Vast program de construcții școlare care-i poartă numele. A murit în închisoare. M. de onoare al Acad. (1934).

ANTONIADE, Constantin (1880-1954, n. București), filozof, istoric al culturii și diplomat român. A criticat teoria kantiniană și postkantiniană a cunoștinței, susținînd că existența și existența fenomenală sînt identice, de vreme ce lumea numenală nu va putea fi niciodată cunoscută („Iluzia realistă”). Monografii („Thomas Carlyle”, „Machiavelli. Omul. Timpul. Opera”).

ARAMĂ, Constantin (1919-2003, n. Iași), inginer român. M. coresp. al. Acad. (1963), prof. univ. la București. A elaborat teoria supracomprimării motorului cu benzină. Lucrări privind teoria și exploatarea motoarelor cu ardere internă. Acad. (1991).

ARGETOIANU, Constantin (1871-1955, n. Craiova), om politic român. Șeful delegației române la preliminariile de pace de la Buftea (5 mart. 1918). Membru fondator al Partidului Poporului și apoi membru al Partidului Național-Liberal; înființează Partidul Agrar (1932-1938). Ministru în repetate rînduri. Prim-ministru (sept.-nov. 1939). Membru în consiliile de administrație ale unor importante societăți industriale. Sprijinitor al politicii regelui Carol al II-lea de întărire a rolului monarhiei în viața de stat. A murit în închisoare. Memorii.

ARICESCU, Constantin D. (1823-1886, n. Cîmpulung), istoric, scriitor și publicist român. Participant la Revoluția de la 1848 din Țara Românească; luptător pentru unirea Principatelor Române. Studii („Istoria Cîmpulungului, prima residență a României”, „Istoria revoluțiunii române de la 1821”). Poezie romantică militantă sau meditativă, proză („Misterele căsătoriei”). Încercări dramatice.

ARISTIA, Constantin (Costache) (c. 1800-1880, n. București), actor și scriitor român. Membru fondator al Societății Filarmonice. A tradus din Homer și Alfieri.

ARSENI, Constantin (1912-1994, n. Dolhasca, jud. Suceava), medic român. M. coresp. al Acad. (1974), prof. univ. la București. Lucrări în domeniul neurochirurgiei („Epilepsia în tumorile cerebrale”, „Patologia vertebromedulară neurochirurgicală”, „Epilepsiile”, „Patologia stărilor de veghe și de somn”). Acad. (1991).

ARTACHINO, Constantin (1870-1954, n. Giurgiu), pictor român. Unul dintre fondatorii grupării „Tinerimea artistică”. Peisagist („Peisaj de iarnă”, „Stradă turcească din Sofia”) și portretist („I.L. Caragiale”). În colab. cu Șt. Luchian a realizat decorația interioară a catedralelor din Tulcea și Alexandria.

AVRAM, Constantin (1911-1987, n. sat Itești, jud. Bacău), inginer constructor român. M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. la Timișoara. Lucrări privind fisurarea și capacitatea portantă a elementelor de beton armat și precomprimat.

BACALBAȘA 1. Constantin B. (1856-1935, n. București), ziarist român. Fondator al mai multor publicații periodice. A colaborat la ziarele „Adevărul”, „Dimineața” și „Universul”. Evocări pitorești („Bucureștii de altădată”). 2. Anton C. B. (1865-1899, n. Brăila), publicist și scriitor român. Frate cu B. (1). Împreună cu I. L. Caragiale a editat prima serie (1893) a revistei umoristice „Moftul român”. Proză satirică la adresa vieții cazone („Moș Teacă”, „Din viața militară”).

BALMUȘ, Constantin (1898-1957, n. Murgeni, jud. Vaslui), filolog român. Acad. (1948), prof. univ. la Iași și București. Clasicist. Studii („Étude sur le style de Saint-Augustin”), traduceri („Tratatul despre sublim”).

BARASCHI, Constantin (1902-1966, n. Cîmpulung), sculptor român. M. coresp. al Acad. (1955), prof. univ. la București. A abordat un larg registru tematic într-o viziune realistă, ce manifestă predilecție pentru finisarea suprafețelor („Mihai Eminescu”, „Fiica artistului”).

BĂICOIANU, Constantin C. (1894-1988, n. Brăila), inginer agrozootehnist român. Prof. univ. la Timișoara, Cluj și București. Studii și cercetări de avicultură și de ameliorare a rasei taurine sura de stepă („Mediul și ereditatea. Rațiunea lor în creșterea animalelor”).

BĂLCESCU 1. Constantin B. (1813-1902, n. Dealu Mare, jud. Prahova), om politic român. Membru al societății revoluționare secrete „Frăția” și al „Asociației Literare”. Participant la Revoluția de la 1848 din Țara Românească. 2. Nicolae B. (1819-1852, n. București), om politic, istoric, economist, gînditor democrat-revoluționar și scriitor român. Frate cu B. (1). Înțelegînd rolul proprietății în organizarea socială, a analizat critic evoluția societății și a fundamentat programul de prefaceri revoluționare al cărui punct central a fost desființarea iobăgiei și împroprietărirea țăranilor. Participant la mișcarea revoluționară din 1840; inițiator al societății revoluționare secrete „Frăția” (1843) și secretar al „Asociației Literare” (1845). A editat, împreună cu A.T. Laurian revista „Magazin istoric pentru Dacia”. Unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848 din Țara Românească, membru în guvernul provizoriu. A militat pentru drepturile naționale ale românilor din Transilvania și pentru unirea forțelor revoluționare române și maghiare. În emigrație, după 1848, a luptat pentru unitatea națională și pentru colaborarea cu revoluționarii italieni și francezi și cu emigranții unguri și poloni. A murit în Italia, la Palermo. Mare scriitor politic prin talentul sintetizator, prin romantismul vizionar care-i animă opera, prin tehnica povestirii, prin cadența și expresivitatea frazei. Op. pr.: „Puterea armată și arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei pînă acum”, „Despre starea socială a muncitorilor plugari din Principatele Române în deosebite timpuri”. „Mersul revoluției în istoria românilor”, „Question économique des Principautés Danubiennes”, „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul” (neterminată).

BĂLESCU, Radu Constantin (n. 1932, București), chimist român. Stabilit în Belgia. Prof. univ. la Bruxelles. Contribuții la dezvoltarea termodinamicii și mecanicii statice. Cercetări fundamentale privind formularea și studiul ecuațiilor cinetice pentru plasme instabile, departe de echilibru. M. de onoare al Acad. (1990).

BĂNICĂ, Constantin (1942-1991, n. Chișinău), matematician român. M. coresp. al Acad. (1991). Contribuții în analiza complexă și geometria algebrică („Metode algebrice în teoria globală a spațiilor complete”, în colab.).

BEDREAG, Constantin (1883-1963, n. Rusca, jud. Vaslui), fizician român. Prof. univ. la Iași. Lucrări privind principiul omologiei și sistematica elementelor chimice (a propus clasificarea elementelor chimice după numerele cuntice, principal și orbital).

BRĂILOIU, Constantin (1893-1958, n. București), muzicolog, folclorist și compozitor român. M. coresp. al Acad. (1946). Prof. univ. la București. Întemeietor al Arhivei de Folclor a Societății Compozitorilor Români din București și al arhivelor internaționale de muzică populară din Geneva. Muzică de cameră, instrumentală și vocală. Studii de etnomuzicologie („Muzica populară românească”), culegeri de melodii populare. A dezvoltat cercetarea în spirit științific a folclorului românesc. Unul dintre inițiatorii etnomuzicologiei mondiale.

BRĂTESCU, Constantin (1882-1945, n. sat Mineri, jud. Tulcea), geograf român. M. coresp. al Acad. (1919), prof. univ. la Cernăuți și București. A susținut concepția geografiei regionale complexe, pe care a dezvoltat-o prin metode proprii („Delta Dunării. Geneza și evoluția sa morfologică și cronologică”, „Oscilațiile de nivel ale apelor și bazinului Mării Negre în Cuaternar”).

BRÂNCUȘI, Constantin (1876-1957, n. sat Hobița, jud. Gorj), sculptor român. Personalitate marcantă a artei sec. 20. După studii în țară, pleacă în 1902 în străinătate, stabilindu-se în 1904 la Paris. Într-o primă perioadă sculptează portrete („Pictorul N. Dărăscu”, capete de copii) de o mare finețe a expresiei și plasticitate a formei, în spiritul artei lui Rodin. Către sfîrșitul primului deceniu al sec. 20 se desprinde de sculptura tradițională, urmărind esențializarea formelor și concentrarea maximă a expresiei. Ecouri străvechi se îmbină cu un simț foarte modern al formelor în spațiu, în lucrări ca: „Pasărea măiastră”, „Pasărea în spațiu”, „Începutul lumii”, „Cocoșul”. După „Rugăciunea”, complexul statuar de la Tîrgu Jiu („Poarta sărutului”, „Masa tăcerii”, „Coloana fără sfîrșit”) constituie o creație de seamă în materie de sculptură monumentală. Reprezentat în muzeele din România și în marile muzee din Europa și S.U.A. M. post-mortem al Acad. (1990).

BUDEANU, Constantin (1886-1959, n. Buzău), inginer electrotehnician român. Acad. (1955), prof. univ. la București. Cercetări în domeniul deformant, al puterii reactive, a raționalizării sistemelor de unități de măsură. Unul dintre fondatorii școlii românești de electrotehnică.

BUGEANU, Constantin (1916-1998, n. Ploiești), dirijor și muzicolog român. Elev al lui Ionel Perlea. Repertoriul său cuprinde în special lucrări contemporane.

BURDUJA, Constantin (1906-1983, n. Negoiești-Dragomirești, jud. Neamț), botanist român. Cercetări floristice, taxonomice, corologice, fitogeografice, geobotanice și de anatomie vegetală.

BUȘILĂ, Constantin (1877-1949), inginer electrotehnician român. Prof. univ. la București. A colaborat la construirea portului Constanța. A proiectat și construit mai multe centrale electrice în Constanța, Pitești, Piatra Neamț, Ploiești. În 1916 a înființat Institutul Român de Energie prin care a stimulat cercetarea în domeniu.

CANTEMIR, familie de boieri, cu rol politic în istoria Moldovei. Mai importanți: 1. Constantin C., domn al Moldovei (1685-1693). Tutelat de marea boierime. A pedepsit cu moartea pe Miron Costin, cronicarul, acuzat de hiclenie. 2. Antioh S., domn al Moldovei (1695-1700 și 1705-1707). Fiul lui C. (1). A încercat să reglementeze fiscalitatea și s-a apropiat de Rusia în vederea luptei antiotimane. 3. Dimitrie C. (1673-1723, n. Iași), cărturar umanist, domn al Moldovei (mart.-apr. 1693, 1710-1711). Fiul lui C. (1). A încercat să recîștige independența Moldovei, încheind o alianță cu Petru I, țarul Rusiei. După înfrîngerea armatelor ruso-moldovene la Stănilești (1711), s-a refugiat în Rusia, unde a devenit consilier al lui Petru I. După domnia lui Dimitrie C. începe epoca fanariotă. În 1714 este ales membru al Academiei din Berlin. Personalitate prodigioasă, cu preocupări enciclopedice, poliglot, comparabil cu umaniștii Renașterii, a lăsat lucrări de istorie („Incrementa atque decrementa aulae othomanicae”, operă de răsunet european, „Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor”, în care demonstrează romanitatea poporului român, unitatea de origine și de limbă, continuitatea lui pe terit. vechii Dacii) cu o influență determinantă asupra formării concepțiilor istorice și filologice despre trecutul poporului român, geografie („Descriptio Moldaviae”, însoțită de o remarcabilă hartă), orientalistică, muzicografie. Este unul dintre ctitorii beletristicii românești, prin „Divanul sau Gîlceava înțeleptului cu lumea”, pe tema medievală a disputei dintre suflet și trup, și mai ales prin „Istoria ieroglifică”, roman cu cheie în care se îmbină satira savantă cu utilizarea umoristică a erudiției. Ca gînditor, sub influențe stoice, creștine și teozofice, C. a abordat probleme de fizică și metafizică, precum problema creației lumii, a timpului și a liberului arbitru („Icoana de nezugrăvit a științei sacrosante”), iar în etică a preconizat principiile unei vieți fără păcate și izbăvitoare („Divanul...”). A elaborat un manual de logică („Compendiul sistemului logicii generale”). Ca muzician profesionist, a compus melodii de tip oriental și a inventat primul sistem de notare pentru muzica turcească. 4. Antioh C. (1708-1744), scriitor iluminist și diplomat rus. Fiul lui C. (3). Unul dintre inițiatorii clasicismului în literatura rusă. Satire („Minții mele sau celor ce iubesc știința”), tratate filozofice („Scrisori despre cultură și om”), ode, fabule, epopeea „Petrida”.

CARACAȘ, Constantin (1773-1828, n. Viena), medic, tipograf și editor român. A contribuit la organizarea științifică a medicinii românești și a introdus vaccinarea antivariolică în Țara Românească. Unul dintre fondatorii spitalului „Filantropia” din București. A înființat la București prima tipografie laică din Țara Românească (1817), unde a apărut „Proclamația de la Padeș” a lui Tudor Vladimirescu (mart. 1821).

CĂPITĂNEANU, Constantin (1844-1893, n. Curtea de Argeș), astronom și geodez român. A determinat coordonatele geografice a numeroase localități și a contribuit la realizarea triangulației generale a României.

CHIRIȚĂ, Constantin D. (1902-1993, n. București), pedolog român. Acad. (1990). Contribuții în pedologie generală („Pedologie generală”), promotorul concepției ecologice de cercetare a solurilor („Ecopedologie”). Fondatorul școlii românești de pedologie forestieră: lucrări privind tipologia și cartarea zonelor forestiere.

CHIRIȚĂ, Constantin (1925-1991, n. sat Ibănești, jud. Vaslui), prozator de aventuri pentru tineret (ciclul „Cireșarii”, „Trilogia în alb”). Romane consacrate mediului industrial („Oțelul”, „Pasiuni”).

CIOPRAGA, Constantin (1916-2009, n. Pașcani), istoric literar român. Prof. univ. la Iași. Monografii („M. Sadoveanu”, „Hortensia Papadat-Bengescu”). Sinteze („Literatura română între 1900 și 1918”, „Personalitatea literaturii române”). Studii și articole („Propilee”).

COANDĂ 1. Constantin C. (1857-1932, n. București), general și om politic român. Ministru de mai multe ori și prim-min. (oct.-nov. 1918). 2. Henri C. (1886-1972, n. București), inginer și savant român. Fiul lui C. (1). Acad. (1970). Pionier al aviației mondiale. A conceput și a construit în 1910 primul avion cu reacție din lume, încercat de el, în zbor, în același an. În perioada 1911-1914 a construit mai multe tipuri de avioane de concepție proprie, cunoscute sub denumirea de „Bristol-Coandă”. A descoperit efectul care-i poartă numele (1934) cu aplicații în numeroase domenii ale tehnicii.

CONSTANTIN CEL MARE (Flavius Valerius Constantinus), împărat roman (306-337). Înfrîngînd pe Maxențiu (312) și pe Liciniu (324) a devenit suveran al întregului Imp. Roman. A desăvîrșit reformele politice, militare și sociale inițiate de Dioclețian, perfecționînd sistemul dominatului; a facilitat consolidarea creștinismului ca religie de stat (edictul de toleranță de la Milano, și convocarea primului conciliu ecumenic de la Niceea, 325). A întărit Limesul dunărean și a mutat cap. imp. la Constantinopol (330), oraș fundat de el.

CONSTANTIN DAICOVICIU, com. în jud. Caraș-Severin; 3.212 loc. (1991). Fabrică de var. Stație de c. f. Pînă în 1973 s-a numit Căvăran. Reșed. com. este satul Căvăran.

CONSTANTIN II (n. 1940), rege al Greciei (1964-1973).

CONSTANTIN ȘERBAN, domn al Țării Românești (1654-1658). În timpul său a avut loc răscoala seimenilor (1655). Mazilit de Poarta Otomană pentru sprijinul acordat lui Gh. Ráckózi II în luarea coroanei poloneze. Aliat cu principele Transilvaniei, cu domnul Gheorghe Ștefan și mai apoi cu Domnul Mihnea III, a participat la răscoala antiturcească a Țărilor Române. A eșuat în încercările (1659, 1661) de a lua în stăpînire Moldova.

CORDUNEANU, Constantin (n. 1928, Iași), matematician român. M. coresp. al Acad. (1974), prof. univ. la Iași. Contribuții în domeniul ecuațiilor diferențiale și al teoriei funcțiilor de variabilă reală.

COSTA-FORU 1. Gheorghe C. (1821-1876, n. București), om politic, profesor și jurist român. Primul rector al Universității din București (1864-1872); ministru de mai multe ori. 2. Constantin C. (1856-1935, n. București), avocat și ziarist democrat român. Fiul lui C. (1). A organizat și condus organizațiile „Liga drepturilor omului”, „Comitetul central pentru amnistie” ș.a. Bogată activitate publicistică.

DAICOVICIU 1. Constantin D. (1898-1973, n. Căvăran, azi Constantin Daicoviciu, jud. Caraș-Severin), istoric și arheolog român. Acad. (1955), prof. univ. la Cluj. Contribuții la studiul istoriei Daciei („La Transylvanie dans lántiquité”, „Cetatea Dacică de la Piatra Roșie”, în colab., „Le problème de l’état et de la culture des Daces à la lumière des nouvelles recherches”, „Dacica”). Membru al mai multor societăți și academii științifice străine. Premiul Herder (1968). 2. Hadrian D. (1932- 1984, n. Cluj), istoric român. Fiul lui D. (1). Prof. univ. la Cluj. Studii și cercetări privind istoria Daciei înainte și după cucerirea romană („Dacii”, „Dacia de la Burebista la cucerirea romană”, „Așezările dacice din Munții Orăștiei”).

DANIEL, Constantin (1798-1873, n. Lugoj), pictor român. Portretist („Autoportret”, „Soția artistului”). Opera sa principală este ansamblul de picturi al iconostasului catedralei sârbești din Timișoara.

DANIEL, Constantin (1914-1987, n. Paris), medic psihiatru și orientalist român. Unul dintre promotorii ergoterapiei în România. Preocupări în domeniul vechilor civilizații orientale („Orientalia Mirabilia”, „Scripta aramaica”). Traduceri de texte orientale.

DIMITRESCU, Constantin (1847-1928, n. Blejoi, jud. Prahova), compozitor și violoncelist român. A scris primele concerte instrumentale (pentru violoncel) și cvartete de coarde românești; operete („Nini”), muzică de scenă; a întemeiat prima formație de cvartet de coarde.

DIMITRESCU-IAȘI, Constantin (1849-1923, n. Iași), filozof, sociolog, estetician și pedagog român. Prof. univ. la Iași și București. A ținut primul curs de sociologie la Universitatea din București (1897). Op. pr.: „Conceptul de frumos”, „Nevoia de ideal”, „Două morale”.

DINCULESCU, Constantin (1898-1990, n. Alexandria), inginer român. M. coresp. al Acad. (1952), prof. univ. la București. Lucrări în doemniile electrificării (electrificarea căilor ferate românești, planul general de electrificare a României) și termoficării.

DISSESCU, Constantin (1854-1932, n. Slatina), jurist și om politic român. Prof. univ. la București și Iași. De mai multe ori ministru. Director al revistei „Dreptul” (1901-1932). Contribuții în domeniul dreptului public, constituțional și administrativ („Cursul de drept public român”, „Dreptul Constituțional”, „Dreptul Administrativ” – prima lucrare de acest fel din România – „Originile dreptului român”).

Costantin, -ache, -aș v. Constantin A 3.

Intrare: Constantin
Constantin nume propriu
nume propriu (I3)
  • Constantin