COCE n. În majoritatea cazurilor purtat de imigranți balcanici, format din alb. Kočl „Roșul” (Iorga. Hist. des R. VIII 95); cf. blg.-srb. Koцa, Koчa < Constantin (Weig, Maretič), uneori din subst. coca + suf. -cea. 1. Coci, comisul lui Aron Vodă (Let. Urechi; 17 B II 6); – post. (AO XII 445); Coci aga (16 A III 5); Coce sau Coci Lupul vornic, numele autentic al Vvd. Vasile-Lupu (SdXVI, XXII); Coce, V. (Băl IV); – C. (Băl VI); Coča ar. (Fărș); Cocea (Arh; Sd XXII). 2. Cociu (Drăg 140; Puc), formă în uz și la albanezi. 3. + -otă, Cociotă (17 B III 197). 4. + -oc, Cocioc din Ceptură, munt., 1631 (Sd VII 272), omonim întîmplător cu termenul topografic. 5. + -ială, Cocială cu soția Grăjdana (A Gen II 66; RI XI 262); – fam. (Sur VIII; Tec II; Băl IV, VI). 6. + -oiu, Cocioiu. (BAP II 281). 7. + -man, Cocioman, sătean 17 B I 168); Cociman, țig. (16 B II 7); Cocimănești s. (AO XVI 326).