CIUR, ciururi, s. n. 1. Unealtă de cernut pleava, gunoiul sau neghina din cereale, făcută dintr-o rețea deasă de sîrmă sau dintr-o bucată de piele perforată, fixată pe o ramă circulară de lemn; sită. ♦ Expr. A vedea ca prin ciur = a vedea neclar. Ochi de ciur = ochi mici de tot. A da (sau a cerne) pe cineva prin ciur și prin dîrmon = a bîrfi pe cineva, scoțîndu-i la iveală cît mai multe defecte. Trecut (sau dat și) prin ciur și prin sită (sau prin dîrmon) = (despre lucruri, situații, împrejurări) cercetat, examinat cu mare atenție; (despre oameni) care a trecut prin încercări felurite; încercat. A căra (sau a duce) apă cu ciurul = a nu face nici o treabă, a lucra fără spor. ♦ Cantitate de lucruri cîtă încape într-un ciur (1). 2. Unealtă specială pentru cernut nisipul sau prundișul, formată dintr-o ramă mare de lemn pe care este întinsă o rețea de sîrmă. 3. (Înv.) Ramă în formă de cerc pe care se brodează. 4. Una dintre cele patru despărțituri ale stomacului rumegătoarelor. – Lat. cibrum (= cribrum).

CIUREA, com. în jud. Iași; 7.288 loc. (1991). Expl. de argile; fabrică de var și cahle de teracotă; cherestea, parchete, lăzi, traverse. Stație de c. f.

CIUREA, Ioan (1878-1943, n. Fălticeni), parazitolog român. M. coresp. al Acad. (1927), prof. univ. la București. Lucrări în domeniul helmintologiei veterinare; descoperitor a noi specii de viermi paraziți.

Ciur/a, -ea, -el, -ești v. Chirie II 3, 4.

Ciur/e, -ea, -el -eș v. Ciur 2 – 4.