Basarab m. nume purtat de mai mulți Domni ai Țării Românești, dela Basarab-Ban, care în 1241 opri pe Mongoli de a pătrunde în Muntenia, până la Radu-Șerban Basarab: Tăhomir, Alexandru, Vladislav, Radu Dan, Mircea, Laiot, Neagoe, Mateiu (v. aceste nume). ║ (cel Tânăr), numit și Țepeluș, fiul lui Laiot Basarab, Domnul Munteniei (1478-1483).

basaráb n., pl. urĭ Est. Boală a merelor, perelor, pepenilor, castraveților și bobițelor de strugurĭ și care consistă într’o întăritură ca un ciot în carnea poameĭ. V. băsărăbesc.

Dan I Basarab m. fiul lui Radu Vodă și fratele lui Mircea. El ocupă scaunul Munteniei cu ajutorul Turcilor și domni numai un an, ucis de Țarul bulgăresc Șișman (1348-1386). ║ DAN II, fiul celui precedent, Domnul Munteniei în două rânduri, peri ucis de Mircea cel Mare (1420-1425 și 1427-1430). ║ DAN III, fiul lui Dan II, Domnul Munteniei în două rânduri (1439-1442 și 1446-1452).

Laiot-Basarab m. Domnul Munteniei, omorî pe Vlad Țepeș si, după o domnie scurtă si turburată (1472-1476), fu ucis de Ștefan cel Mare.

Mateiu-Basarab m. cel mai însemnat Domn al Munteniei din sec. XVII; înțelept și viteaz, se învrăjbi însă cu Vasile Lupu, pe care îl bătu în mai multe rânduri (ultima oară la Finta în 1653); răscoala seimenilor îi amărî ultimii ani ai vieții. El introduse limba română în biserică și la Curte în locul celei slavone și înființă tipografii la Govora (1634), Snagov, etc., unde tipări cărți bisericești și un codice (1652) sub titlul de Îndreptarea legii (1632-1654).

Neagoe Basarab m. Domnul Munteniei, principe artist și filozof, scrise Învățături folositoare pentru fiu-său Teodosie și puse să se ridice monumentala biserică dela Curtea-de-Argeș (1512-1521).

BASARAB, Mircea (1921-1995, n. București), dirijor și compozitor român. Repertoriu simfonic clasic și contemporan. Prime audiții de muzică românească. Compoziții simfonice și de cameră („Rapsodie pentru orchestră”, „Variațiuni simfonice”).

Basarab Vechi și celebru în istoria noastră, Basarab sau Basaraba (aceasta pare a fi forma primară) este atestat frecvent și neîntrerupt, ca supranume și apoi ca nume de familie, din perioada celor mai vechi documente și pînă astăzi. Locul și importanța Basarabilor în istoria Țării Românești a atras în mod firesc asupra lor atenția multor lingviști și mai ales istorici români ori străini. Destul de numeroase, ipotezele privind originea și semnificația inițială a lui Basarab(ă) se aseamănă doar în ceea ce privește faptul că numele a fost considerat drept rezultat al unei compuneri; segmentarea elementelor constitutive, originea și sensul acestora sînt aproape în toate cazurile diferite. Iată un exemplu cum a fost segmentat numele: Basa-rabă; Ba-sarabă; Bas-ar-aba și Basar-aba. Elementele componente presupuse au fost considerate de origine traco-dacică (deci numele sau numai o parte a lui ar aparține substratului), persană (prin intermediar turanic), veche germanică sau pecenego-cumană. Dat fiind interesul mai mare pe care îl prezintă, vom prezenta pe scurt în cele ce urmează doar două dintre ipotezele propuse pînă acum. Cea dintîi aparține lui B.P. Hasdeu și face obiectul unei foarte întinse, documentate și interesante demonstrații din Etymologicum magnum romaniae. Eruditul savant român din secolul trecut afirmă chiar de la început că „Basarabă este cuvîntul cel mai important din întreaga limbă istorică a românilor”. Considerînd că „Basarabii n-au fost o familie, ci o castă”, autorul încearcă să refacă istoria acesteia, pe care o vede întinzîndu-se pe o lungă perioadă de vreme, din epoca dacilor dinaintea cuceririi romane pînă acum cîteva secole. Din punct de vedere lingvistic, Basarabă este o „compozițiune din titlul ban și din numele de familie Sarabă”. Pe ban, a cărui prezență în limbă română s-ar datora cumanilor și pecenegilor, îl pune în legătură cu zendicul van „posesor, stăpîn, bărbat ilustru” – cuvîntul fiind deci de origine persană. Sarabă este considerat de origine traco-dacică; avînd sensul inițial de „cap”, cuvîntul s-a păstrat în limba română, spune B.P. Hasdeu, nu numai prin numele propriu în discuție, ci și prin cuvîntul comun năsărîmbă „nerod, neghiob, fără cap”. Sarabii, cunoscuți vecinilor ca arabi sau arapi, ar fi constituit, încă din vremea lui Burebista, casta nobilitară și sacerdotală a dacilor din care s-au ridicat Decebal, cinci împărați ai Imperiului roman, iar mai tîrziu, asumîndu-și titlul de Ban (deci Bansarabă, apoi Basarabă), numeroșii domni ai Țării Românești. A doua încercare etimologică, aparținînd unui lingvist maghiar, pledează pentru originea pecenego-cumană a numelui Basarabă. Dar mai întîi cîteva informații istorice absolut necesare. Cumanii, popor nomad din familia turanică, ramura turcică, sînt prezenți în sec. 11 – 12 între Dunăre și Volga; după 1223, o parte dintre ei s-au așezat în cîmpia Dunării și Ungaria, unde au fost asimilați de populația locală. Pecenegii, de aceeași origine ca și cumanii, sînt semnalați în sec. 9 în Moldova, de unde se împrăștie în Țara Românească, Dobrogea și Transilvania, regiuni de unde făceau dese incursiuni în Imperiul bizantin. Limba acestor populații, destul de puțin cunoscută, este refăcută, cu mijloace lingvistice, pe baza unui Codex cumanicus și a comparațiilor cu limbile turcice actuale. Conform ultimei interpretări amintite, numele Basaraba ar putea fi un compus din elementul final aba „tată” și verbul bas „a pune piciorul, a păși, a sta pe...”. Derivate verbale frecvente în limbile turcice, participiile basan, basar, bastîc, basmiș etc. sînt prezente în antroponimia turcică sub forme ca: Atbasar, Becbasar, Coibasar, Izbasar, Taibasar, Tocbasar, Ulbasar (ca element secund de compunere), Basarogul și chiar Basar. În acest context se poate accepta un *Basar-aba, cu sensul „tată cuceritor, tată conducător”. Un loc important ocupă în argumentația lingvistului maghiar numele Tugomir sau Thocomer, purtat de tatăl primului Basarab din istoria Țării Românești. Refuzînd, din motive fonetice, orice legătură cu slavul Tihomir, autorul consideră că acest nume este tot de origine turcică și îl apropie de Toctămir sau Toctimir sau Toctomer (un „țar tătar Toctomer” este atestat, la 1295, în vechile anale rusești). Am mai putea adăuga tot aici existența numelui de familie bulgăresc Basarov (explicat pe baza cuvîntului regional, de origine turcică, basar „care apasă pe ceva, care presează”), a numelui de familie scr. Basar și a toponimului Basari din Macedonia, probabil de aceeași origine. Atestat documentar încă din sec. 13, în sud-vestul Transilvaniei, și din sec. 14 în Țara Oltului, numele Basarab(ă) a fost purtat de numeroși domnitori ai Țării Românești. Primul dintre aceștia este Basarab I (1310 – 1352). Urmează nepotul acestuia, Vladislav I (sau Basarab, baron de Făgăraș), între 1364 – 1377, apoi Basarab cel Mare sau Vlad Dracul (1436 – 1447), Basarab al II-lea (1442 – 1443), Basarab cel Bătrîn sau Laiotă (1473 -1477), Basarab cel Tînăr sau Țepeluș (1477 – 1481; 1481 – 1482), Neagoe Basarab (1512 – 1521), seria încheindu-se cu un descendent al Craioveștilor (ca și Neagoe), Matei Basarab (1632 – 1654). Devenit prin aceștia nume de mare prestigiu al istoriei noastre, Basarab face acum parte dintre prenumele românești considerate foarte moderne, a căror alegere se explică tocmai prin capacitatea lor de evocare a trecutului glorios al neamului.

Neagoe Basarab, domn al Țării Românești (1512-1521), fiul lui Basarab cel Tânăr și al Neagăi, Descendent din boierii Craiovești. A urmărit întărirea autorității centrale și s-a preocupat de dezvoltarea culturii. În timpul său s-a tipărit la Târgoviște Evangheliarul (1512), au fost construite mai multe m-ri (Tismana, Cozia, Snagov, bis. vechii Mitropolii din Târgoviște etc.) și s-a construit cel mai grandios monument de artă religioasă din țara noastră, unde este înmormântat împreună cu familia. A scris și lucrarea Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie.

BASARAB CEL BĂTRÎN (LAIOTĂ), domn al Țării Românești (1473-1474, 1475-1476 și 1476-1477). A obținut domnia cu sprijinul lui Ștefan cel Mare, pe care l-a trădat, participînd alături de turci la campania acestora în Moldova (1476).

BASARAB CEL TÎNĂR (ȚEPELUȘ), dom al Țării Românești (1477-1481, 1481-1482). A participat alături de turci la o campanie în Transilvania (1479). Înfrînt de Ștefan cel Mare în 1481.

BASARAB I, domn al Țării Românești (1310-1352), fiul lui Tihomir. A unificat voievodatele din dreapta și stînga Oltului, punînd bazele Țării Românești. În luptă cu tătarii, a extins granița estica a statului pînă spre gurile Dunării; în nov. 1330 a înfrînt la Posada pe suzeranul său, regele ungur Carol Robert de Anjou, întărind independența Țării Românești.

BASARABI, familie domnitoare din Țara Românească, întemeiată de Basarab I: B. au condus țara pînă în sec. 16, dintre ei remarcîndu-se: Mircea cel Bătrîn, Dan al II-lea, Vlad Dracul, Vlad Țepeș, Vlad Călugărul, Radu cel Mare și Radu de la Afumați. Unii domni din sec. 16-17 (Neagoe Basarab, Matei Basarab, Constantin Șerban, Șerban Cantacuzino, Constantin Brîncoveanu) și-au zis Basarab pentru a-și justifica pretențiile la domniei, deși nu făceau parte din familia domnitoare, ci din aceea a boierilor din Oltenia, Craioveștii.

ÎNVĂȚĂTURILE LUI NEAGOE BASARAB CĂTRE FIUL SĂU TEODOSIE, operă de mare valoare literară și istorică a lui Neagoe Basarab (paternitate contestată de unii cercetători). Păstrate în manuscris slavon și în mai multe copii în traducere românească, dintre care cea mai veche datează din sec. 17. Lucrarea, cu o structură complexă, are o serioasă amprentă de originalitate, decurgând din trăsăturile specifice ale mediului și ale epocii în care a fost scrisă (sec. 16). Î. îmbină paginile moralizatoare cu cele de teorie politică (formulează concepția conducerii autoritare a statului fundamentată pe dreptate), gândirea socială, izvorâtă din experiența trăită, cu adevărate capitole de manual diplomatic, strategic și militar, cu reflecția filozofică și meditația lirică, fiind totodată un breviar de dogmatică și morală creștin-ortodoxă; ele se constituie într-un îndreptar pentru viitorul domn Teodosie, fiul lui Neagoe.

LAIOTĂ BASARAB v. Basarab cel Bătrân.

MATEI BASARAB, domn al Țării Românești (1632-1654) din familia Craioveștilor. După o lungă carieră de mic dregător (1593-1927), ajuns mare agă (1627-1630), fuge în Transilvania devenind pretendent domnesc (1630-1631); ocupă domnia, după mazilirea lui Leon Vodă, cu sprijinul lui Gheorghe Rákóczi I, al lui Mehmed Abaza pașa de Silistra și al boierilor din dreapta Oltului care l-au „domn”. A dus o politică internă echilibrată față de toate categoriile sociale, a întărit armata, sporind numărul slujitorilor de țară și străini, și al roșiilor, însă a sporit fiscalitatea, introducând „sama talerului”, pentru a-și consolida visteria. În domeniul juridic a tipărit Pravila de la Govora (1640) și Îndreptarea legii (1652). A sprijinit tiparul bisericesc în mai multe centre și învățământul superior la Târgoviște, dar mai cu seamă a fost cel mai mare ctitor și restaurator de biserici. M.B. a păstrat întotdeauna relații bune cu Poarta, prin mijloace diplomatice, dar vădind și fermitate militară (1636, 1637), gata însă pe ascuns să participe la proiecte de luptă antiotomană alături de popoarele sud-dunărene, de imperiali (1635), transilvăneni (1636) sau poloni (1647). Și-a bazat politica externă pe înțelegerile cu principii Gheorghe Rákóczi I (1633, 1635, 1636, 1640) și Gheorghe Rákóczi II (1650, 1651). A respins, cu sprijinul diplomatic al Porții și cel militar al principilor ardeleni, încercările lui Vasile Lupu de a-l înlocui în scaun cu fiul său Ioan (1637), apoi chiar de către domnul Moldovei, înfrânt la Nănișori-Ojogeni (1639) și ulterior la Finta (1653). Bătrân și rănit la Finta, M.B. n-a putut însă opri cele două valuri de mișcări sociale, având în frunte pe dorobanți și seimeni, de la mijlocul lui 1653 și din august 1653-apr. 1654; a murit la 9/19 aug. 1654 la curtea din Târgoviște.

NEAGOE BASARAB, domn al Țării Românești (1512-1521). Descendent din boierii Craiovești, domnia sa a marcat apogeul puterii acestei familii. Pe plan intern, a dus o politică de întărire a autorității centrale. S-a aflat în bune relații cu Ungaria, Polonia și Veneția, bucurându-se în același timp de încrederea turcilor. Preocupat de dezvoltarea culturii, în timpul lui s-a tipărit la Târgoviște „Evangheliarul” (1512), au fost reconstruite mănăstirile Snagov, Tismana, Cozia, biserica vechii mitropolii din Târgoviște și s-a construit biserica din Șcheii Brașovului și biserica mănăstirii Curtea de Argeș. Autor al Învățăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, operă de mare valoare literară și istorică, reprezentativă pentru umanismul sud-est european.

PRAVILA LUI MATEI BASARAB, culegere de legi, cunoscută și sub numele de „Îndreptarea legii”, tipărită în 1652 la Târgoviște. Reprezintă traducerea unor legiuiri bizantine, conținând și numeroase pasaje luate din „Pravila lui Vasile Lupu”, dar și referiri privind alfabetul, gramatica și cultura populară.

Băsărab v. Basaraba 3.