ȚIPA¹ (țip), ❍ȚÎPA¹ (țîp) vb. intr. A striga tare, cu glas ascuțit: odată țipă pasărea și, cît ai zice meiu, se văzu înconjurat de păsări, cari mai mici, cari mai mari, țipînd pre limba lor (ISP.); țipa cît îi lua gura (VLAH.); ~ ca din gură de șarpe 👉 ȘARPE1.

❍ȚIPA² (țip), ȚÎPA³ (țîp) vb. tr. Trans. 1 A arunca: Țipă condeiul pe masă Și mi se plimbă prin casă (IK.-BRS.); a treia zi după Bobotează nu se țipă cenușa din vatră, pentru că mănîncă dihorul găinile (GOR.) ¶ 2 A lepăda: Novac... țipa haine boierești Și ’mbrăca călugărești (FR.-CDR.).

ȚÎPA 👉 ȚIPA.

țâpá, țâp, (țipa), v.i. 1. A arunca, a azvârli, a trânti, a da jos: „Numa-o mână mi-o țâpa, / Tri și patru mi-oi afla” (Calendar, 1980: 75). 2. A alunga, a îndepărta: „De la munte m-o țâpat, / La hotar nu m-o lăsat” (Calendar, 1980: 32). ■ În textele vechi apare frecvent var. înv. a țipa: „C-a mere la vlădicie / Și m-a țipa din popie” (Bârlea, 1924: 28). – Et. nec. (MDA).

țâpa, țâp, (țipa), vb. intranz. – 1. A arunca, a azvârli, a trânti, a da jos: „Numa-o mână mi-o țâpa, / Tri și patru mi-oi afla” (Calendar, 1980: 75). 2. A alunga, a îndepărta: „De la munte m-o țâpat / La hotar nu m-o lăsat” (Calendar, 1980: 32). În textele vechi apare mai frecvent forma a țipa: „C-a mere la vlădicie / Și m-a țipa din popie” (Bârlea, 1924: 28). – Et. nec. (DEX, DER, MDA).

țâpa, țâp, (țipa), vb. intranz. – (înv.) 1. A arunca, a azvârli, a trânti, a da jos: „Numa-o mână mi-o țâpa, / Tri și patru mi-oi afla” (Calendar 1980: 75). 2. A alunga, a îndepărta: „De la munte m-o țâpat / La hotar nu m-o lăsat” (Calendar 1980: 32). În textele vechi apare mai frecvent forma a țipa: „C-a mere la vlădicie / Și m-a țipa din popie” (Bârlea 1924: 28). – Et. nec. (DEX, DER).