inducție sf [At: MAIORESCU, CR. I, 110 / V: (înv) ~iune / Pl: -ii / E: fr induction, lat inductio, -onis] 1 Formă fundamentală de raționament, care realizează trecerea de la particular la general, de la consecință la principiu, de la efect la cauză. 2 (Ccr) Consecință obținută pe baza inducției (1). 3 (Fiz) Acțiune reciprocă între două corpuri distante dintre care cel puțin unul are o încărcătură electrică sau este magnetizat. 4 (Îs) Self ~ Excitație a unei forțe electromagnetice de inducție (3) în propriul circuit al curentului, când intensitatea acestuia variază. 5 Producere sau influențare a unui fenomen de către un alt fenomen altfel decât printr-o acțiune mecanică nemijlocită. 6 (Îs) ~ magnetică Mărime fizică vectorială care, împreună cu intensitatea câmpului magnetic, determină macroscopic starea magnetică a câmpului electromagnetic din corpuri. 7 (Îs) ~ electrică Mărime fizică vectorială care, împreună cu intensitatea câmpului electric, determină macroscopic starea electrică a câmpului electromagnetic din corpuri. 8 (Îs) ~ electromagnetică Fenomen de apariție a unei tensiuni electromotoare într-un circuit străbătut de un flux magnetic variabil. 9 (Îs) ~ electrostatică Separare a sarcinilor electrice și redistribuire a lor pe suprafața unui conductor, datorită acțiunii unui câmp electric. 10 Mecanism nervos prin care o stare de excitație sau de inhibiție aflată într-un centru nervos favorizează sau determină apariția stării opuse într-un alt centru nervos. 11 Producere a unui curent electric într-un circuit prin varierea fluxului magnetic. corectat(ă)

inducțiune sf vz inducție