VORBIRE s. f. (< vorbi < vorbă + suf. -i): folosire a unei limbi în procesul de comunicare între membrii unei anumite colectivități. V. concretizează organizarea limbii. Numai prin cercetarea ei și a comportamentului pe care ea îl determină la ascultători putem ajunge la o cunoaștere a limbii. ◊ ~ articulată: v. care se bazează pe articularea cuvintelor, pe pronunțarea lor integrală și clară. ◊ ~ afectivă: v. care conține sentimente, care sugerează anumite stări sufletești. ◊ ~ neutră: v. care nu conține sentimente, care nu sugerează stări sufletești. ◊ ~ curentă (cursivă): v. ușoară, curgătoare, fluentă, rapidă. ◊ ~ directă (dialogată): v. care prezintă cuvintele cuiva așa cum au fost spuse, care se desfășoară între două persoane sub formă de dialog. Astfel: „M-a întrebat: – Ce faci acolo?” I se mai spune și stil direct (v.). ◊ ~ directă legată: v. prin care se redau direct spusele cuiva (păstrând intonația și persoana verbului), legându-le prin conjuncția că de spusele autorului povestirii. Este caracteristică vorbirii populare: „M-a întrebat că ce faci acolo”. I se mai spune și stil direct legat (v.). ◊ ~ indirectă: v. care prezintă cuvintele cuiva nu așa cum au fost spuse, ci prin mijlocirea conjuncțiilor că, să, de, dacă, a pronumelor, adjectivelor și adverbelor relative, subordonând comunicarea unui verb de declarație. Astfel: „M-a întrebat ce fac acolo”. I se mai spune și stil indirect (v.). ◊ ~ indirectă liberă: v. care prezintă indirect spusele cuiva, păstrând însă intonația, pronumele, adjectivele și adverbele interogative, caracteristice v. directe. Este folosită în literatura artistică mai ales pentru a reda gândurile unui personaj în monologuri interioare: „Văzându-se scos la selemet, l-a apucat pe Kir Ianulea un fel de groază. Ce are să facă el de-acuma, căzut în sărăcie, în necinste și-n ocară?” (I. L. Caragiale). I se mai spune și stil indirect liber (v.). ◊ ~ indirectă legată: v. prin care se redau indirect spusele cuiva (prezintă doar intonația v. directe), legându-le prin conjuncția că de spusele autorului povestirii. Astfel: „M-a întrebat că ce fac acolo”. I se mai spune și stil indirect legat. ◊ ~ incoerentă: v. lipsită de legătură logică între cuvinte și între propoziții; v. fără șir. ◊ ~ discursivă: v. care are o extindere exagerată, care se dispersează. ◊ ~ prolixă: v. confuză și complicată, lipsită de concizie. ◊ ~ laconică (lapidară): v. scurtă, concisă, succintă. ◊ ~ emfatică: v. plină de emfază, nenaturală, umflată, bombastică. ◊ ~ familiară: v. obișnuită într-un mediu intim, simplă, fără pretenții. ◊ ~ literară: v. îngrijită, care respectă normele limbii literare. ◊ ~ populară: v. specifică poporului, caracterizată prin fonetisme, cuvinte, locuțiuni, expresii, formule, structuri, combinații și topică de factură populară. ◊ ~ dialectală: v. caracteristică vorbitorilor unui dialect sau grai; vorbire cu pronunțări regionale, cu termeni regionali etc. ◊ ~ artificială: v. produsă cu mijloace artificiale, cu ajutorul calculatoarelor, al computerelor. ◊ ~ colocvială: v. folosită curent în situații familiare, obișnuite. ◊ ~ interioară: v. fără rostirea sunetelor (în cazul lecturii pentru sine, a gândirii unei teme etc., când vocalizarea nu este necesară); v. în gând. ◊ parte de ~: clasă de cuvinte grupate după sensul lor lexical general și după caracteristicile lor morfologice și sintactice (v. parte de vorbire).

ACT DE VORBIRE s. n. (după fr. acte de parole): un cuvânt, o propoziție, o frază sau un text rostit într-un anumit context, cu un anumit scop și într-un anumit mod de către un individ (un emițător).

PARTE DE VORBIRE s. f. + prep. + s. f. (cf. lat. partem + lat. de + vorbi < vorbă + suf. -i): clasă de cuvinte grupate după sensul lor lexical general și după caracteristicile lor morfologice și sintactice. Cuvintele din limba română au fost clasificate de gramatica tradițională în zece p.d.v.: substantiv, articol, adjectiv, numeral, pronume, verb, adverb, interjecție, prepoziție și conjuncție. Cercetările moderne și actuale au arătat însă clar rolul de instrument gramatical al articolului (element lipsit de sens lexical și de funcție sintactică de parte de propoziție), unii dintre lingviști scoțându-l din rândul p.d.v. Același lucru s-a spus și despre prepoziție și conjuncție, datorită abstractizării și gramaticalizării lor: și ele sunt tot instrumente gramaticale. Deși se opun p.d.v. cu sens lexical și cu funcție sintactică (substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul și interjecția) prin abstractizarea și gramaticalizarea lor, cei mai mulți lingviști le consideră totuși, în continuare, p.d.v. cu caracteristici distincte în cadrul celor zece unități morfologice stabilite de gramatica tradițională. ◊ ~ moștenită: p.d.v. rămasă într-o limbă din limba de bază sau din limbile care s-au încrucișat pentru a da naștere unei limbi noi. Astfel: articolele -l, -a, un, o, al, a, ai, ale etc.; substantivele casă, frate etc.; adjectivele bun, dulce etc.; numeralele trei, zece etc.; pronumele eu, (al) meu, se, acesta, cine, altul, nimeni etc.; verbele cânta, avea, vrea, fi etc.; adverbele afară, atunci etc.; interjecțiile vai, zău etc.; prepozițiile către, cu, de etc.; conjuncțiile că, însă, să, și etc. (toate din latină); barză, mânz, aprig, sterp, cruța, răbda, pururi etc. (din substrat). ◊ ~ împrumutată: p.d.v. luată dintr-o limbă străină. Astfel: muncă, mândru, razna, of (< v. slavă); grădină, bolnav, zvârli, ba, da, iată (< slavii de sud); boroană, pașol, țibă (< slavii de nord-est); oraș, viclean, cheltui, musai (< maghiară); basma, murdar, tiptil, halal (< turcă); dascăl, nostim, vopsi, agale (< neogreacă); cartof, fain, absolvi (< germană); bravo!, basta!, adio! (< italiană); algebră, dinamic, milion, explica, marș!, ura!, contra, or (< franceză); prim, ultim (< latină) etc. ◊ ~ formată pe terenul limbii române prin fonetică sintactică, derivare, compunere și conversiune, din elemente moștenite sau împrumutate: cel, cea, cei, cele (< pronumele demonstrative); frumusețe (< frumos + suf. -ețe), bună-cuviință, rănitul; cenușiu (< cenușă + suf. -iu), binevoitor (< bine + voitor), vestit; treisprezece (< trei + spre + zece), douăzeci și unu, al zecelea (< al + zece + le + a); dânsul (< de + însu + l), dumneata (< domnia + ta), însumi (< însu + mi), același (< acela + și), cel ce, oricare (< ori + care), nici unul; desface (< des + face), binevoi (< bine + voi); orbește (< orb + suf. -ește), morțiș (< mort + suf. -iș), pesemne (< pe + semne), nicidecum (< nici + de + cum), deschis, poate; aha!, pleosc!, trosc!, zdup!, doamne!; înspre (< în + spre), de pe lângă; căci (< că + ce), fiindcă (< fiind + că), ca să etc. ◊ ~ cu conținut noțional determinat (concret sau abstract: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul și adverbul): patrie, devotat, ei, dânsele, opt, al doilea, lucra, aici etc. ◊ ~ fără conținut noțional determinat (articolul, prepoziția, conjuncția și interjecția): de, la, să, că, eh!, paf!, zvâc! etc. ◊ ~ cu sens lexical determinat (concret sau abstract: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul și adverbul): soldat, viteaz, noi, dânșii, zece, al zecelea, lupta, acolo etc. ◊ ~ fără sens lexical determinat (articolul, prepoziția, conjuncția și interjecția): de, cu, să, că, aha!, bruh!, deh! etc. ◊ ~ concretă: p.d.v. cu conținut reprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu nuc, soră, roșu, violet, acru, sărat, trăzni, fluiera, pocni, repede, zvrr! etc. ◊ ~ abstractă: p.d.v. cu conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu -l, -a, un, o, cel, cea, al, a; demnitate, pricepere, dreptate; isteț, înțelegător, inteligent; trei, cinci, șapte; noi, tu, acesta, fiecare; avea, crea, fi, gândi; mai, atât, fără, prin, și, dar etc. ◊ ~ simplă: p.d.v. alcătuită dintr-un singur element formant, dintr-o singură unitate de expresie, ca de exemplu -l, -a, un, o, cel, cea, al, a, munte, verde, voi, care, șase, merge, cum, ah!, cu, să etc. ◊ ~ compusă: p.d.v. alcătuită din două sau mai multe elemente formante sau unități de expresie distincte, ca de exemplu bunăvoință (< bună + voință), gura-leului, floare de colț, galben-închis, nord-american, macedoromân (< macedo + român), treizeci (< trei + zeci), însuși (< însu + și), acestălalt (< acest + alalt), cel ce, oricine (< ori + cine), nici unul, binevoi (< bine + voi), astăzi (< astă + zi), înspre (< în + spre), ci și etc. ◊ ~ flexibilă: p.d.v. care-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale (articolul, substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele și verbul). Astfel: o masă, unei mese; o fată harnică, unei fete harnice; un(ul) – unui(a), o (una) – unei(a); eu, mie, pe mine; cânt, cânți, cântă etc. ◊ ~ neflexibilă: p.d.v. care nu-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale (adverbul, interjecția, prepoziția și conjuncția). Astfel: oriunde, oricând, oricum; vai!, bravo!; sub, peste; însă, că, să, deși etc. ◊ ~ cu funcție sintactică determinată, în cadrul propoziției (subiect, predicat, nume predicativ, atribut, complement, element predicativ suplimentar, apoziție): substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul și interjecția. ◊ ~ fără funcție sintactică determinată în cadrul propoziției: articolul, prepoziția și conjuncția. ◊ ~ incidentă: p.d.v. intercalată între virgule, fără legătură sintactică cu celelalte și, deci, fără funcție sintactică în cadrul propoziției, ca în exemplele „Nu s-a oprit, desigur, în acel loc”; „Avea pentru asta, firește, un motiv în plus”. ◊ ~ cu distribuție unidirecțională: p.d.v. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu, pe rând, cu câte un singur termen: articolul, substantivul, majoritatea adjectivelor, numeralul, majoritatea pronumelor, majoritatea verbelor, majoritatea adverbelor și unele interjecții. ◊ ~ cu distribuție bidirecțională: p.d.v. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu, simultan cu doi termeni: adjectivele pronominale relative, pronumele relative, verbele copulative, adverbele relative, prepozițiile, conjuncțiile și câteva interjecții-copule (iată, iacă și iacătă). v. și cuvânt, iar pentru clasificarea p.d.v. – criteriu.