2 intrări

O definiție


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

Î́NSĂ conj. 1. (Cu sens adversativ; leagă două propoziții sau două părți de propoziție, fără a fi totdeauna primul cuvînt al propoziției sau al grupului de cuvinte pe care îl introduce) Cu toate acestea, totuși, dar. Biata babă era umflată cît o bute... simțirea însă nu și-o pierduse de tot. CREANGĂ, P. 15. O, șoptește-mizice dînsultu cu ochii plini d-eres Dulci cuvinte nențelese, însă pline de-nțeles. EMINESCU, O. I 82. De-abia înserase, ulițele erau însă pustii. NEGRUZZI, S. I 15. Au trecut vremile-acelea, vremi de fapte strălucite, Însă triste și amare. ALEXANDRESCU, P. 134. ◊ (Învechit, precedat de «dar», «și», «ci» etc.) Un om care iubește cu tinereță pe gingașa lui soție, și însă nu o poate vedea. NEGRUZZI, S. I 56. Potera l-a-ncunjurat, Și burduf mi l-a legat. Dar, lui însă, nu-i păsa, Ci mustața își răsucea. ȘEZ. V 94. 2. (Arată trecerea la altă idee) Dar, pe de altă parte. Pe asigurările astea însă nu prea conta. REBREANU, R. II 66. De la o vreme încoace însă, nu știu ce avea, că era tot galeș, trist și dus pe gînduri. ISPIRESCU, L. 2.

Intrare: însă
însă2 (s.f.) substantiv feminin
substantiv feminin (F1)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • însă
  • ‑nsă
  • însa
  • ‑nsa
plural
  • înse
  • ‑nse
  • însele
  • ‑nsele
genitiv-dativ singular
  • înse
  • ‑nse
  • însei
  • ‑nsei
plural
  • înse
  • ‑nse
  • înselor
  • ‑nselor
vocativ singular
plural
Intrare: însă (conj.)
însă1 (conj.) conjuncție
conjuncție (I11)
Surse flexiune: DOR
  • însă
  • ‑nsă
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)