tautologie (gr. tautos „același” + logos „cuvânt”), figură, în propoziție și frază, care constă în repetarea cuvântului subiect cu rol de nume predicativ sau a oricărui alt cuvânt ca termen al propriei sale determinări: x este x sau: x regent + x regim (R): „Crima nu e politică... Crima e crimă.” (L. Rebreanu) Când t. este folosită ca modalitate a unei definiții științifice, ea poate fi un viciu de exprimare, o greșeală, ca și pleonasmul, uneori. Ca figură de stil. t. trebuie, în primul rând, să se sprijine pe antanaclază ori pe silepsă oratorică, adică pe diferențierea semantică a termenului repetat, pentru că, dacă se repetă cu absolut aceeași accepțiune, cuvântul își pierde funcția de determinant; (constituind o repetiție lexicală fără sens și o greșeală de exprimare). T. nu trebuie confundată cu pleonasmul, cum fac cei mai mulți autori moderni (ex. Meyers Handbuch, Morier ș.a.). Definiția corectă, cu exemple, prin care se deosebește pleonasmul de t. și invers, ne-o dă Quintilian, și anume: pe când pleonasmul este „adăogirea unui cuvânt superfluu” („adiectio unius verbi supervacua”), t. este „repetarea aceluiași cuvânt sau expresii” („eiusdem verbi aut sermonis iteratio”). Ca pleonasm poate fi dat exemplul: „ego oculis meis vidi” (Vergilius), iar ca t.: „non solum igitur illud iudicium iudicii simile, iudices, non fuit” (Cicero). T. este un viciu de exprimare când trădează ignoranța ori lenea în gândire și indolența exprimării. Este figură când este gândită cu luciditate și folosită cu talent, când vorbitorul își dă seama de originalitatea exprimării, în care repetiția are un tâlc: diferențierea semasiologică a termenului repetat, grație contextului sintactic, diferențiere care surprinde plăcut. T. se mai deosebește și de construcția gramatical necesară, în care termenul se repetă ca să exprime o determinare propriu-zisă (logică), cum ar fi „chiriașul chiriașului”, fiind vorba de un chiriaș care a închiriat de la alt chiriaș, adică termenul în genitiv repetat exprimă, în adevăr, relația de apartenență (construcția gramatical necesară), spre deosebire de „voinicul voinicilor”, „tâlharul tâlharilor”, „frumoasa frumoaselor” ș.a., în care termenul în genitiv nu mai exprimă alt obiect al denominației și relația de apartenență cu alt obiect, ci constituie un mod de exprimare a superlativului unei însușiri cu ajutorul repetiției. De altfel, observăm și o diferențiere de structură lexico-gramaticală între cele două construcții. Și anume: pe când în construcția gramatical necesară ambii termeni pot fi variabili (flexionar): „chiriașul (chiriașii) chiriașului”, „medicul (medicii) medicului”, „medicul medicilor” (un medic ori niște medici are/au medicul/medicii lui/lor), în t. aspectul flexionar al termenului, atât în poziție de regent, cât și în cea de regim, rămâne invariabil, de obicei ca regent la singular, ca regim la plural: „voinicul voinicilor”: „Și în sfârșit, urmașul lui Prometeu, el, omul A prins și taina mare, a tainelor, atomul.” (T. Arghezi)

epitet tautologie, epitet exprimat prin două sau mai multe adjective sau adverbe sinonime (I): „Apariția neauzită, neasemănată, indescriptibilă, inenarabilă. E domnul profesor.” (N. D. Cocea)

tautologie gramaticală se numește repetarea cuvântului subiect cu funcție de nume predicativ gramatical, însoțit însă în chip indispensabil de cel puțin un determinant, împreună cu care exprimă efectiv predicatul logic al propoziției (R): „Copilul nostru este copilul cel mai cuminte.” În propoziția „Copilul [...] este copilul [...]” avem un nume predicativ tautologic, valabil exclusiv pentru analiza gramaticală.

tautologie sinonimică (gr. tautos „același”, logos „vorbire”), figură care constă în repetiția sinonimică a aceleiași noțiuni sau idei, adică un șir de două sau mai multe segmente sintactice (în propoziție sau frază), juxtapuse ori coordonate copulativ, care spun același lucru (idemloquium, commoratio una in re) (R): „Apariție neauzită, neasemuită, indescriptibilă, inenarabilă.” (N. D. Cocea) Repetiția sinonimică poate părea, semantic, inutilă, dar are un efect stilistic mai ales când segmentele sintactice sunt parțial sinonime și concură astfel la exprimarea insistentă și expresivă – grație diversificării lexicale – a ideii. De aceea o considerăm figură.