anaforă (gr. anaphorá din ana și pherein „a transporta”), figură care constă în repetarea aceluiași cuvânt (acelorași cuvinte) în fruntea a cel puțin două unități sintactice sau metrice (membre ale propoziției, frazei, versului sau strofei): x / x... (R): „În Moldova au cei mici despre cei mari acest obicei, de pier fără județ, fără vină și fără samă. Singuri cei mari judecători, singuri pârâși și singuri plinitori legii. Și de acest obicei Moldova nu scapă” (Gr. Ureche). Sin. epanaforă.

anaforă alternantă (antiteză) se numește anafora pronominală, în care pronumele anaforic se repetă alternant (pers. I cu pers. a II-a sau a III-a), realizând o antiteză caracteristică (R): „Tu te scoli de cu noapte ca să răspunzi celor ce te consultă; el, ca să ajungă devreme cu armata acolo unde trebuie. Pe tine te trezește cântecul cocoșilor, pe el, al trompetelor etc.” (Q., vol. III, p. 66); „Ea un înger ce se roagă – el un demon ce visează; Ea o inimă de aur – el un suflet apostat; El, în umbra lui fatală, stă-ndărătnic rezemat- La picioarele Madonei, tristă, sfântă ea veghează.” (Eminescu)

anaforă gramaticală se numește repetiția unuia sau a mai multor segmente nominale printr-unul pronominal (R): „Proști și genii, mic și mare, sunet, sufletul, lumină – Toate-s praf...” (Eminescu) În exemplul de mai sus, segmentul nominal repetat (prin pronume) este anterior și se numește antecedent. Dar pronumele anaforic se poate referi și la un segment nominal care urmează. Ceea ce numim în gramatica limbii române anticiparea sau reluarea pronominală a complementului reprezintă o formă specifică, gramaticalizată, a pronumelui anaforic: „L-a trimis pe copil la joacă.” sau „Tata i-a strâns ciobanului mâna.” (M. Sadoveanu)