BUSUIOC¹ s. n. Plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpina păroasă, cu flori mici, albe sau trandafirii, cultivată prin grădini pentru mirosul ei pătrunzător (Ocimum basilicum). Eu am simțit în nări și mireasmă de busuioc. SADOVEANU, N. F. 13. Busuioc și mint-uscată Împlu casa-ntunecoasă de-o mireasmă pipărată. EMINESCU, O. I 84. Dragu-mi-i badiu din joc Că miroasă-a busuioc! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. (Metaforic) Pentru babă, fata moșneagului era piatră de moară în casă; iar fata ei, busuioc de pus la icoane. CREANGĂ, P. 284. ◊ Expr. (Familiar) A drege busuiocul = a încerca să repari o gafă. – Variantă: bosuioc (NEGRUZZI, S. I 323) s. n.

BUSUIOC I. sbst. 🌿 1 PLantă, originară din India și China, mult cultivată prin grădinile noastre pentru mirosul ei caracteristic, foarte plăcut; are frunzele lucitoare, dințate și de un verde frumos; florile sînt mici, albe sau trandafirii; după credința poporului, busuiocul aduce noroc la casa omului și e un simbol al dragostei; preotul stropește aghiasma cu un mănunchiu de busuioc, iar țărancele îl pun ca podoabă pe la icoane (Ocimum basilicum) (🖼 684): o policioară încărcată cu ~ uscat și flori de sub icoana...Mîntuitorului EMIN. Fig.: pentru babă...fata ei (era) ~de pus la icoane CRG.; proverb: a drege ~ul (cuiva), a căuta să îndrepteze o treabă (după ce a supărat pe cineva) cu vorba sau cu fapta ¶ 2 ~- DE-CÎMP¹ = BUSUIOC -SĂLBATEC¹; – ~-DE-CÎMP², ~UL-CERBILOR – APĂRĂTOARE 6; – ~ -ROȘU¹, plantă cu flori mici roșii așezate în spice lungi care atîrnă în jos ca o coadă; originară din India. e mult cultivată în grădini ca plantă ornamentală; e numită și „bujor”, „moțul – curcanului” sau „nasul-curcanului” (Amarantus caudalus) (🖼 685); ~ -ROȘU², ~ -SĂLBATEC¹, plantă cu tulpina acoperită cu peri scurți, cu flori violete sau roșiatice; numită și „busuioc-de-cîmp”, „iarbă-neagră” sau „șopîrlaiță” (Brunella vulgaris) (🖼 686); – ~ – SĂLBATEC² = LUPOAIE; – ~UL-STUPULUI = MĂTĂCIUNE 1. II. BUSUIOACĂ sf. și adj. Mold. (Poamă ~), varietate de struguri foarte aromatici, struguri tămîioși, tămîioasă: dase într’adins poruncă să se lase butucii cu poamă ~ GRL. [blg. bosiljok, srb. bosiok].

PIPERAT, -Ă, piperați, -te, adj. (Și în forma pipărat) (Despre mîncări și băuturi) în care s-a pus (mult) piper, dres cu (mult) piper; picant. Vinul... acru și pastrama foarte pipărată, care sfîrîie îndelung pe grătarul cu jar, au un gust deosebit. SADOVEANU, L. 169. De-aș avea un făgădău Ce crișmar aș mai fi eu... Aș da vinul pipărat La voinicul supărat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 224. ♦ (Despre miresme, mirosuri) înțepător, pătrunzător. Pe-a icoanei policioară, busuioc și mint-uscată împlu casa-ntunecoasă de-o mireasmă pipărată. EMINESCU, O. I 84. 2. Fig. (Despre prețuri, dobînzi, plăți) Foarte ridicat, mare. Pîn-acuma el luase dobînzi cam sărate; de acum ajunsese să plătească el camătă din ce în ce mai pipărată. CARAGIALE, O. III 39. 3. Fig. (Despre povestiri cu tîlc) Indecent, picant. Avea sub braț un teanc de broșuri, – operele lui. Cam pipărate. PAS, Z. I 56. Numai după plecarea lui începură cîntecele pipărate cu vorbe pe șleau. CAMIL PETRESCU, O. II 295. – Variantă: pipărat, -ă adj.

MIREASMĂ s. f. 1. (Adesea la pl.) Miros deosebit de plăcut (răspîndit mai ales de flori); parfum, aromă, balsam. A șasea zi feace Dumnezeu raiul cu toate pomeatele și cu frumoase mirizmă și cu dulceață desfătată. MOXA, ap. GCR i, 57/38. Direpții să vor veseli. . . de frămsiațea. . . și de mirezma ce va ieși din vistearele ceriului. VARLAAM, ap. GCR I, 106/34. Pre carea mirosind. . . ne umplem de prea scumpul ei miros, ca de o d[u]mnezeiască mireazmă (a. 1742). GCR II, 30/19. Înviorează mirezmile florilor cîmpului. PISCUPESCU, O. 62/8. Mulțimea păsărilor de tot soiul. . . ce cînta prin acele pline de mireazmă și cu flori împodobite păduri. DRĂGHICI, R. 61/7. O boare lină Care. . . mireazmă împărțeaște. BĂRAC, A. 79/2. Florile-i cu gura de miresme plină. ALECSANDRI, POEZII, 529. Pe-a icoanei policioară, busuioc și mint-uscată împlu casa-ntunecoasă de-o mireasmă pipărată. EMINESCU, O. I, 84. Miresme plutesc prin grădină, Iar roua deșiră mărgele. MACEDONSKI, O. I, 194. Copacii înfloresc – în aer Plutesc miresme-mbătătoare. VLAHUȚĂ, O. A. I, Un vînt. . . a trecut și a împrăștiat mireazma grea a teilor. ANGHEL, PR. 7. Luă o bucată de colac și mireasma lui părea câ-l îmbată. AGÎRBICEANU, A. 508. Rămăsese pierdut, răsuflînd mireasma îmbătătoare. GÎRLEANU, L. 30. Miresmele de floare se înalță în văzduh. EFTIMIU, Î. 126. O mireasmă dulce ca mierea. . . îmi izbea în obrajii înfierbîntați. GALACTION, O. 39. Pe-atunci înflorea liliacul Și noaptea cădea parfumată Umplînd de mirezme cerdacul. TOPÎRCEANU, B. 63. E mereu o mireazmă de brad și de fîn copt. CAMIL PETRESCU, U. N. 227. Salcîmi mulți, din a căror puzderie de flori se răspîndea o mireazmă îmbătătoare. STĂNOIU, C. I. 88. Și-acum mă simt un car de fîn cosit Adus în tîrg pe-o noapte-ntunecoasă, Să port pe-aici miresme de la coasă. D. BOTEZ, P. O. 17. Acorduri slabe de violină. . . expirau în unde depărtate, ca niște suspine ușoare ale naturii amețită de miresme și vrajă. BRĂESCU, V. 17. Vîntu-mi prinde fața-n palme de mirezme răcoroase. LESNEA, A. 73. Coborîm repede în vale, pe lîngă finețe care ne trimit, pe boarea fină, miresme calde. SADOVEANU, O. IV, 142. Tot orașul dormea sub mireasma trandafirilor înfloriți. BOGZA, A. Î. 528. Vîntul poart-o blîndă mîngîiere De miresme. BENIUC, C. P. 111. Foșnetul pomilor umplu încăperea, o dată cu o puternică mireasmă de flori de cîmp. CAMILAR, N. I, 105. Miresme de codru coboară din munți în șesuri cu holdele coapte. FRUNZĂ, Z. 55. Nu cereți trandafirului să răspîndească aceiași mireasmă ca violeta. CONTEMP. 1953, nr. 338, 4/6. E o zi de octombrie luminoasă și caldă, încărcată de miresmele florilor ofilite și ale ogoarelor brăzdate de arătură. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2 816. Burnița. . . Se scurge-n ramurile joase, Cu murmurînde picături Pe trunchii palidei păduri, Stîrnind miresme rășinoase. V. ROM. octombrie 1954, 25. ◊ F i g. Și s-au arătat noaî astădzi primăvara, plină de mirezma tuturor florilor celor sufletești (a. 1661). GCR I, 179/15. Patruzeci de lăcașuri sfinte, de unde neîncetat în toate zilele buna mireasmă a rugilor cătră Dumnezeu pentru pămîntul acesta se rădică (cca 1770). ARHIVA, I, 67/23. Peste tot, răscolitoare, plutea mireazma tinereții. MACEDONSKI, O. I, 223. S-a cățărat pe stînd cîntarea mea Și-a smuls aripa din cătușa grea; Ci iată azi de-aicea de pe culme Din viitor miresme tari adulmec. BENIUC, M. 95. 2. (De obicei la pl.) Nume dat unor uleiuri sau substanțe aromatice folosite pentru ungerea trupului (sau a unei părți a lui), pentru ardere în scopul parfumării aerului etc.; balsam, (învechit) mirodie (1). Cei dezmierdați carii iubesc afumăturile ceale cu bună mirezmă. CHEIA ÎN. 99^r/5. Ungîndu-te cu mireazme cinstite. MINEIUL (1776), 116^r2/4, cf. 6^v2/3, 106^v2/30, 157^r1/26,164^r2/16. Să duce spre răsăritul soarelui, și [a]duce mulțimea mult[ă] de mirezme bune (a. 1777). GCR II, 109/12. Mirezmele ard asupra jirtvenicului. BELDIMAN, N. P. II, 129/2, cf. 146/17. Afumîndu-o cu felurimi de miresme ca să-și vie în simțiri. GORJAN, H. I, 98/32, cf. ODOBESCU, S. III, 54, MACEDONSKI, O. I, 151. Repausatul așezat pe un pat înalt și uns cu miresme unsuroase, este întins cu picioarele înțepenite spre ușă. MARIAN, Î. 75. A cumpărat mirezme scumpe. HOGAȘ, M. N. 28. Negoțul cu luminări de ceară și alte mirezme întrebuințate în biserici li se oprește prin anumite hrisoave. N. A. BOGDAN, C. M. 180. Am ars mirezme otrăvitoare în trepieduri de argint. MINULESCU, V. 48. Miresmele care au ars în vase largi. GALACTION, O. 341. L-au scăldat și l-au uns cu miresme. . . și i-au pus cunună de trandafiri. SADOVEANU, D. P. 25. ◊ F i g. Tăcerea și soră-sa uitarea Sint sfintele mirezme ce toarnă alinarea Pe rănile deschise. PETICĂ, O. 113. – PI.:miresme. – Și: mireázmă (pl.șimireazme), (învechit) mirézmă, mirizmă s. f. – Din slavonul муризма.