ARMAND, Aven ~, aven în S Franței centrale, în Masivul Central Francez; 75 m ad. Peștera cu cea mai mare stalagmită din lume (29 m) situată într-o sală de 100 m lungime, 50 m lățime și 35 m înălțime. Turism.

AUVERGNE [ovérñ], prov. istorică în partea central-sudică a Franței, în zona Masivului Central Francez. Oraș pr.: Clermont-Ferrand. Expl. de huilă, min. de plumb, fier. Cereale, sfeclă de zahăr; viticultură și pomicultură. Turism, izvoare naturale (Vichy).

BERRY, prov. istorică în centrul Franței, între Loara și Masivul Central Francez. Oraș pr.: Bourges. Cereale și creșterea animalelor; pomicultură; viticultură.

BOURBONNAIS [burboné], prov. istorică în Franța Centrală. În N Masivului Central Francez, drenată de Allier. Oraș pr.: Moulins. Expl. forestiere. Creșterea animalelor; cereale; pomicultură.

CANTAL [cãtál], grup muntos vulcanic în Masivul Central Francez (Auvergne), modelat de eroziunea fluviatilă. Alt. max.: 1.858 m (vf. Plomb du Cantal). Izv. termale. Creșterea vitelor.

CEVENI (CÉVENNES [seven]), Munții ~, masiv muntos în SE Masivului Central francez, alcătuit din roci cristaline și calcare; se prezintă ca o serie de platouri înclinate spre S. Lungime: c. 150 km. Alt. max.: 1.702 m (vf. Lozère). Zăcăminte de huilă. Pomicultură. Creșterea animalelor. Parc național.

CHARENTE [șarãt], fl. în V Franței; 360 km. Izv. din Masivul Central Francez (colinele Limousin), trece prin Angoulême, Cognac și Rochefort și se varsă printr-un larg estuar în Oc. Atlantic (G. Biscaya). Navigabil pe 190 km.

CÎMPIA FRANCEZĂ, parte a Cîmpiei Europene, între Masivul Central Francez (la V), coastele G. Biscaya și Mării Mînecii (la E) și M-ții Pirinei (la S). Relief cu alt. de c. 200 m de origine sedimentară (bazinele Parisului și Acvitaniei) sau hercinică (Masivul Armorican). Străbătută de Sena, Loara și Garonne. Climă cu influențe oceanice. Zonă intens populată cu orașe mari (Paris, Nantes, Bordeaux, Le Havre etc.) și puternic industrializată.

HERCÍNIC, -Ă (după fr. {i}; {s} lat. Hercynia silva „Pădurea Neagră”) adj. 1. Sistemul h. = sistem de munți vechi, cutați, ridicați în timpul Carboniferului și Permianului, ca efect al orogenezei h. În Europa, sistemul este reprezentat prin masive parțial peneplenizate ca: Masivul Armorican din Bretania, Masivul Central Francez, Ardenii, Vosgii, Pădurea Neagră, Sudeții, Łisa-Góra, Munții Măcinului etc. 2. Orogeneza h. = totalitea mișcărilor orogenice, manifestate din Devonian până în Permian, în urma cărora s-a format sistemul h.

EUROPA, continent în emisfera nordică, întins de la N la S pe 4.000 km, între Capul Nord (71°11′ lat. N) din Pen. Scandinavă și Capul Tarifa (36° lat. N) din Pen. Iberică și de la V la E pe 6.000 km, punctele extreme fiind Capul Roca (9°30′ long. V) din Pen. Iberică și parte de NE a Uralului polar (67°20′ long. E). Supr.: 10,4 mil. km²; c. 717 mil. loc. (1990). Pe teritoriul E. sunt în prezent 44 de state. Țărmurile sale, crestate puternic, sunt scăldate la N de Oc. Înghețat, la V de Oc. Atlantic, iar la S de M. Mediterană și M. Neagră. Limita fizico-geografică dintre E. și Asia urmărește poalele estice ale M-ților Ural, fl. Ural, depr. Kuma-Manici și Marea Neagră (după unii autori poalele de E ale M-ților Caucaz, râul Emba, M. Caspică, S M-ților Caucaz și Marea Neagră). Împreună cu Asia formează ansamblul continental Eurasia. Relieful E. prezintă o mare varietate, datorită mișcărilor tectonice diferențiate și istoriei formării diverselor ei părți. E. vestică are țărmuri dantelate, relief variat, tectonică complicată și climă oceanică, iar E. estică un relief monoton, stabilitate tectonică mare și climă continentală. Munții ocupă aproape 17% din supr. continentului (1,5% având înălțimi mai mari de 2.000 m). Predominant rămâne însă relieful de câmpie. Altitudinea medie a continentului este de 300 m, iar cea max. de 4.807 m (vf. Mont Blanc). Unele reg. (S Câmpiei Caspice și țărmurile Mării Nordului) se află sub nivelul Oceanului Planetar. Câmpia Rusă și Câmpia Germano-Poloneză, reprezentând laolaltă aproape 50% din supr. E., ocupă părțile ei de E și N. În partea de E., Câmpia Rusă este străjuită pe direcția N-S de lanțul M-ților Ural a căror înălțime maximă atinge, în vf. Narodnaia, 1.894 m. Fundamentul Platformei Ruse apare la suprafață în NV E., formând scutul cristalin baltic (gnaisuri, șisturi cristaline, roci eruptive vechi), de care în V se leagă strâns cutele caledoniene ale Pen. Scandinave. Împreună, ele alcătuiesc Fenoscandia (Scutul Baltic), al cărei relief se caracterizează prin predominarea în V și N a M-ților Scandinavici, erodați și puternic fragmentați, a M-ților Hibini din Pen. Kola și a unei câmpii joase de denudație, cu unele regiuni mai înălțate, în E și S. În E. de V, micile câmpii alternează frecvent cu munții diferențiați după înălțime, structură și relief. La S terit. descrise se găsesc reg. munților hercinici, puternic fragmentați de mișcări tectonice, având, datorită eroziunii îndelungate, alt. mijlocii și culmi domoale, teșite. Această reg. cuprinde munții din Marea Britanie și Islanda, Masivul Central Francez, M-ții Vosgi, M-ții Ardeni, Pădurea Neagră, Masivul Șistos Renan, Masivul Boemiei, în alternanță cu câmpii deluroase având relief de cueste, situate în bazine tectonice, umplute cu depozite mezozoice și terțiare din N Franței (Bazinul Parisului), SE Angliei (Bazinul Londrei), Suabia și Franconia. Reg. cu înălțimi mijlocii deluroase și câmpii înalte sunt mărginite de munți cutanați, rezultați în urma orogenezei alpine. Cei mai înalți sunt Alpii, cu relief glaciar, continuați către E de M-ții Carpați. În depr. tectonice umplute cu sedimente marine, lacustre și fluviatile aflate în imediata apropiere a munților, s-au format câmpiile eluviale (Padului, Panonică și Română). Relieful E. mediteraneene este predominant muntos. Sunt caracteristici munții hercinici, cu pante abrupte, cei cutați (de vârstă alpină), în care prezența pe pe suprafețe întinse a unei pături groase de calcare a favorizat dezvoltarea puternică a reliefului carstic, precum și platourile joase sau mijlocii cu relief uniform. Aceasta este o reg. de mișcări tectonice recente și actuale, cu o seismicitate accentuată și un puternic vulcanism actual. Clima E. este în funcție de poziția sa, în special, în zona temperată, de alt. și de orientarea liniilor mari ale reliefului, precum și de circulația generală a atmosferei, predominant vestică, caracterul ei continental accentuându-se de la V spre E. Deasupra continentului acționează masele de aer temperat-continental și maritim la lat. medii, masele de aer tropical-continental și maritim în S și masele de aer arctic în N. Circulația acestor mase de aer este determinată de maximul azoric, minimul islandic și dorsala anticiclonului siberian de iarnă. Vara, temperatura medie a lunii celei mai calde scade de la 26-28°C în S până la 3-5°C în N, iar iarna temperatura medie a lunii celei mai reci scade de la 10-12°C în S și SV până la -18°C și -20°C în NE. Precipitațiile sunt excedentare în NV (Marea Britanie, Scandinavia), unde depășesc 1.000 mm/an, și deficitare în SE (C. Precaspică), unde scad sub 500 mm/an. Zona climatică temperată ocupă cea mai mare parte a continentului. Părți de V îi este caracteristică clima temperat-maritimă, cu amplitudini termice anuale mici (8-18°C), ierni blânde, veri calde în S și răcoroase în N, cu precipitații abundente, căzând regulat în cursul anului, mai ales sub formă de ploi. Părții de E îi corespunde o climă temperat-continentală, cu amplitudini termice anuale mari (30 sau 35°C), cu iarnă lungă și geroasă, având un strat de zăpadă stabil (exceptând parte de S) și cu vară caldă, pe alocuri fierbinte. Hidrografia E. se caracterizează printr-o densitate mare a râurilor și a lacurilor. Marile fluvii se găsesc pe Platforma Rusă, ele aparținând bazinelor M. Caspice, Mării Negre și M. Azov. Cel mai mare este Volga, care, laolaltă cu afluenții săi, constituie o importantă sursă de alimentare cu apă a M. Caspice. În Marea Neagră se varsă Dunărea, Nistrul și Niprul, iar în M. Azov, Donul. Oc. Înghețat primește fluviile Pecioara și Dvina de Nord, iar Oc. Atlantic, Marea Baltică și Marea Nordului – Neva, Niemenul, Vistula, Oderul, Elba. Toate aceste fluvii au cursuri liniștite, în albii slab înclinate și puternic meandrate. Pr. fl. ale E. de V aparțin fie Oc. Atlantic (Rinul, Sena, Loara, Garonne), fie M. Mediterane (Ronul, Padul). Râurile E. sudice se varsă în Oc. Atlantic (Duero, Tajo, Guadiana, Guadalquivir) și în M. Mediterană (Tibru, Arno, Vardar). Ghețarii acoperă o supr. de 119,9 mii km², dintre care 109,8 mii km² se află în insulele arctice, 5 mii km² în M-ții Scandinavici și 5,1 mii km² în Alpi. Vegetația și solurile sunt repartizate latitudinal și etajat, în funcție de climă și de relief. Insulele ocupă o supr. de 730 mii km² (Marea Britanie, Islanda, Irlanda, Sicilia, Sardinia, Novaia Zemlea, Spitsbergen ș.a.). Pr. pen. ale E. sunt: Scandinavă, Iberică, Italică, Balcanică, Kola, Iutlanda.

GARONNE [garón], fl. în SV Franței; 650 km. Izv. din M-ții Pirinei (masivul Maladetta, Spania), străbate C. Aquitaniei, trece prin Toulouse și Bordeaux, și, după ce se unește cu fl. Dordogne, formează la Oc. Atlantic (G. Biscaya) estuarul Gironde. Pr. afl. îl primește din Masivul Central Francez (Ariège, Tarn). Navigabil pe 193 km. Legat cu M. Mediterană prin Canal du Midi. Irigații; hidrocentrale.

DÔME, Puy de ~ [püi dɔ dom], vulcan stins în Franța, în platoul Auvergne (Masivul Central Francez), format din andezite. Alt.: 1.464 m. Păsuni. Observator meteorologic.

DORDOGNE [dordóñ], afl. dr. al Garonnei, la N de Bordeaux; 472 km. Izv. din Masivul Central Francez; Formează cu Garonne, la Oc. Atlantic, estuarul Gironde. Navigabil pe 300 km. Hidrocentrale.

LANGUEDOC [lãgdók], provincie istorică în partea de S a Franței, situată între Masivul Central Francez (la N), fl. Rhône (E), G. Lion (SSE) și fl. Garonne (V). Orașe pr.: Toulouse, Nîmes, Montpellier, Castres ș.a. Expl. forestiere, de bauxită, plumb, zinc și cărbuni. Cereale. Pomicultură și viticultură (denumire a unor soiuri de vin celebre). Creșterea oilor. Pescuit.

LIMOUSIN [limuzẽ], provincie istorică în Franța centrală, în SV Masivului Central Francez. Oraș pr.: Limoges. Expl. forestiere și de min. complexe. Cereale. Creșterea animalelor.

PUY DE DOME [püi də do:m], vârf în Masivul Central Francez, în pod. Auverge, la V de Clermont-Ferrand. Reprezintă un vulcan stins cu alt. de 1.465 m.

PIRINEI (sp. PIRINÉOS, fr. PYRÉNÉES), sistem muntos în SV Europei, la granița dintre Franța și Spania, între G. Biscaya și M. Mediterană. Lungime: c. 450 km. Zoma centrală, alcătuită din șisturi cristaline, cuarțite și granite, este mărginită de calcare (cu numeroase fenomene carstice) și fliș. Versantul de N este abrupt, iar cel de S este format din creste stâncoase mai joase. Alt. max.: 3.404 m (vf. Pico de Aneto, în masivul Maladeta). Sunt masivi, străbătuți doar de câteva trecători (printre care Roncevaux, la 1.090 m alt., unde a avut loc vestita bătălie cunoscută din epopeea Chanson de Roland). După caracterele morfologice se împart în: P. vestici cu altitudini mijlocii, P. centrali, cei mai înalți cu forma alpine și ghețari actuali (care ocupă o suprafață totală de circa 40 km²) și P. estici cu culmi alungite, despărțite de depresiuni intramontane. Pe versantul sudic al P. estici se află micul principat independent Andorra. Climă montană temperată, mai umedă în N și V, cu influențe mediteraneene în S. Râuri cu debit bogat, utilizate în scop energetic. Păduri și pășuni alpine. Faună bogată (urși, capre, ibex, capre negre ș.a.). Expl. de min. de fier, mangan, cobalt, nichel, bismut, bauxită, marmură. Izvoare minerale în N. Rezervații naturale; parcurile naționale; francez, Pyrénées occidentales și spaniol, Monte Perdido (120 mii ha au fost declarate în patrimoniul mondial natural). – Tratatul de la ~, tratat încheiat (7 nov. 1659) în urma războiului dintre Franța și Spania (început în 1635), prin care Franța obține Roussillon, Artois și unele orașe din Flandra, Hainaut și Luxembourg. Marchează sfârșitul hegemoniei spaniole în Europa și începutul celei franceze.

PARIS [fr. parí] 1. Bazinul Parisului (sau Parizian), regiune în N Franței, extinsă în jurul Parisului, pe c. 500 km diametru de la E la V și c. 300 km de la N la S, având forma unui amfiteatru cu o înclinare generală pe direcția SE-NV, drenată de fl. Sena și afl. săi Marna, Oise ș.a. Este o zonă joasă, acoperită cu depozite sedimentare terțiare, limitată de masivele hercinice Ardeni (NNE), Vosgi (E), Masivul Central (S) și Armorican (V), iar spre N de colinele Artois, care constituie limita între B.P. și Câmpia Flandrei. 2. Capitala Franței, a regiunii și provinciei istorice Île-de-France, situată în bazinul cu același nume, în zona de confl. a râurilor Marna și Oise cu fl. Sena, la 170 km de gura de vărsare a acesteia în Marea Mânecii; 2,1 mil. loc. (1999). Marele P., împreună cu suburbiile și orașele-satelit (Argenteuil, Saint-Denis, Montreuil, Orly, Versailles, Boulogne-Billancourt, Saint-Cloud, Neuilly-sur-Seine, Clichy, Nanterre, Rueil-Malmaison, Saint-Germain-en-Laye, Poissy ș.a.), formează o conurbație de 11,2 mil. loc. (1999), extinsă pe 1.832 km². Orașul propriu-zis, încorsetat de meandrele Senei și Marnei, și dominat de mai multe coline (Montmartre 125 m alt., Chaillot, Buttes-Chaumont, Belleville, Ménilmontant ș.a.), ocupă o supr. de 105 km², având ca nucleu Île de la Cité. P. este cel mai important centru politic, economic, financiar-bancar, comercial, cultural-artistic și turistic al țării, fiind sediul unor organisme internaționale (UNESCO, din 1947, OECD ș.a.); locul de desfășurare a Jocurilor Olimpice în anii 1900 și 1924. Important nod internațional de comunicații, cu trei mari aeroporturi (Orly, Le Bourget, Roissy-Charles de Gaulle), port fluvial și mai multe gări (Gara de Nord, Gara de Est, Austerlitz, Saint-Lazaire, Montparnasse ș.a.). Metrou (din 1900). P. este cel mai puternic centru ind. al Franței, care produce automobile (uzinele firmelor „Renault”, „Citröen” ș.a.), avioane, tractoare, produse electronice și electrotehnice (firma „Thomson”), mașini-unelte, aparatură de precizie și optică, produse chimice (mase plastice, medicamente, cosmetice, cauciuc sintetic, îngrășăminte) și textile (confecții, tricotaje, țesături), articole de blănărie și marochinărie, încălțăminte, mobilă fină, alimente, articole de lux (parfumuri, bijuterii ș.a.); mari edituri și tipografii. Studiouri cinematografice. Centru financiar internațional (Banca Franței, Banca Rothschild, Crédit Lyonnais) și bursier. Centru științific: Academia Franceză (fundată de Richelieu în 1634), Institutul Franței (1795), Institutul Pasteur (1888), Centrul Pompidou (1971-1977) etc. Numeroase teatre: Opera (1789), Comedia Franceză (1680), Teatrul Étoile ș.a.; universități: Sorbona (1257), Collège de France, (1530), L’École Normal Supérieure (1794), Conservatorul (1795), l’École Nationake de Beaux Arte ș.a.; muzee: Luvrul, inaugurat în 1793, Muzeul Național de Artă Modernă, Muzeul Cluny, Musée de l’homme, Muzeul de Artă Decorativă, Muzeul de Artă Tradițională Populară ș.a.; parcuri și grădini: Bois de Boulogne, 872 ha, Bois de Vincennes, 943 ha, Tuileries Luxembourg, Jardin des Plantes ș.a.; poduri pe Sena: Pont-Neuf (1578-1606), Notre-Dame, Alexandre III, Sully, Saint-Michel, Solférino, Royal, Louis-Philippe, Pont de la Concorde ș.a.; bulevarde și străzi renumite: Champs-Élysées, Sébastopol, Saint-Germain, Saint-Michel, Grand Armée, Royal etc.; cartiere faimoase: Quartier Latin, Montparnasse, Montmartre, Saint-German-des-Prés; piețe: Place de la Concorde, cu obeliscul din Luxor, Place Charles de Gaulle – fostă Place de l’Étoile, cu Arcul de Triumf, Place Vendôme, Place Champs de Mars, cu Trunul Eiffel, Place de la République, Place des États-Unis ș.a.; porți cu caracter triumfal-decorativ: Saint-Denis (1672), Saint-Martin (1674) ș.a.; cabarete: Moulin Rouge, Crazy Horse, Folies-Bergère, Olympia ș.a. Monumente: biserica Saint-Germain-des-Prés (sec. 6, reconstruită în sec. 10-11), catedrala Notre Dame (1177-1250), bisericile Saint-Martin-des-Champs (1140), Sainte-Chapelle (1246-1248), Saint-Joseph-des-Carmes (1613-1620), Saint-Louis (1644-1728), bazilica Sacré-Cœur (1876-1914), l’Hotel de Sens (1474-1519), l’Hotel de Cluny (1485-1498), l’Hotel de Ville (Primăria) (1533-1551, reconstruit în 1606-1628), l’Hotel des Invalides (1670-1720), în stil gotic, Palatul Bourbon (1722), Pantheonul (1764-1812), clădirea Bursei (1808-1825), Arcul de Triumf (1806-1836), clădirea Operei (1862-1875), Turnul Eiffel (1889), înalt de 320 m, Piramida de sticlă „Grande Louvre” (1989) ș.a. – Istoric. Pe locul orașului de azi a existat, în sec. 1 î. Hr., o așezare inițial pe o insulă a Senei (Île de la Cité) a tribului galic al parisilor, numită Lutetia. Cucerit de romani (52 î. Hr.), a devenit un puternic centru comercial (Lutetia Parisiorum apoi Parisia, de unde numele actual). Populația orașului a fost creștinată (sec. 3) de episcopul Denis (Dionisie) care a fost martirizat. Distrus de populațiile barbare (280), a fost reconstruit. În 360, prefectul Galiei, Iulian Apostatul a fost proclamat aici împărat de soldații săi, iar orașul a luat definitiv numele de P. De la începutul sec. 6, P. a fost reședința regilor franci, constituind, treptat, împreună cu împrejurimile sale, nucleul domeniului regal al Capetingilor, fiind și cel mai important centru economic, politic și cultural-artistic al Franței. Devenit capitala Franței (987) când Hugo Capet, conte de Paris a devenit rege; în sec. 11-15 a jucat rolul de centru unificator în procesul de centralizare a statului francez. În sec. 14-15 dezvoltarea sa a fost întârziată din cauza Morții Negre (epidemia de ciumă a secerat 1/3 din populație). P. este strâns legat de istoria Franței, aici desfășurându-se un șir de evenimente importante: răscoala condusă de Étienne Marcel (1356-1358), răscoala ciocănașilor (1382) și caboșienilor (1413), Noaptea Sf. Bartolomeu (1572), Fronda (1648-1653) etc. La sfârșitul sec. 18 și în sec. 19, parizienii au avut un rol important în cele mai de seamă evenimente din istoria Franței: Revoluția din 1789-1794, Revoluția din iul. 1830, Revoluția din 1848. P. a fost unul dintre cele mai importante centre ale emigrației revoluționare române de după 1848. Napoleon III l-a însărcinat pe G. Hausmann cu modernizarea infrastructurii orașului. În Războiul Franco-Prusian (1870-1871), locuitorii P. au luptat eroic împotriva trupelor prusace care asediau orașul. Aici a izbucnit, în 1871, o insurecție care a instaurat Comuna din Paris. În sec. 19 a devenit centrul cultural-artistic al lumii („Orașul-lumină”). Ocupat, la 14 iul. 1940, de trupele germane, orașul a fost eliberat în urma insurecției populare din 19-25 aug. 1944. Îm ami 1968, a fost teatrul unor tulburări studențești. La P. au avut loc numeroase întâlniri diplomatice, consfătuiri și conferințe internaționale. – Tratatul de Pace din 10 febr. 1763, încheiat la Versailles, în urma Războiului de 7 Ani (Inclusiv războiul Franței cu India) în care Franța aliată cu Austria, Spania și Rusia a luptat împotriva Angliei și Prusiei. Franța renunță în favoarea Angliei în America la Noua Franță (Canada) și la toate teritoriile de la est de Mississippi (Louisiana), cu excepția Noului Orleans. Spania cedează Florida Angliei, primind în schimb partea apuseană a Louisianei (care aparținuse Franței). În Indiile de Vest Anglia obține de la Franța insula Dominica, Saint-Vicent, Grenada și Tobago, iar în Africa aproape întreg teritoriul coloniei Senegal; ins. Minorca, cucerită de Franța în 1756 este retrocedată Angliei. În India, Franța păstra doar 5 orașe. Franța și Spania se obligau să evacueze trupele din Portugalia și coloniile acesteia. Trupele franceze trebuiau să părăsească teritoriul Hanovrei, care era moștenire ereditară a regilor Angliei din dinastia de Hanovra. Tratatul de Pace din 30 mai 1814, încheiat între Franța și Coaliția a VI-a (Anglia, Austria, Prusia, Rusia; ulterior s-a raliat Tratatului Suedia, Spania și Portugalia) și care prevedea restabilirea independenței Olandei, Elveției, principatelor germane și statelor italiene. Franța era redusă la granițele existente la 1 ian. 1792; totodată, i se retrocedează o parte însemnată a posesiunilor coloniale pierdute de ea în războaielor napoleoniene. Tratatul de pace din 20 nov. 1815, între Franța și Coaliția a VII-a (Rusia, Anglia, Austria și Prusia) confirmă clauzele Tratatului din 30 mai 1814, spre deosebire de care în prezentul Tratat se stipulează menținerea Franței în granițele existente în 1790, fiind deposedată astfel de reg. Saar și Savoia etc. și obligată la plata a 700 mil. franci, precum și la acceptarea unei armate de ocupație de 150.000 de oameni pe o perioadă de 3-5 ani. Tratatul de Pace din 18/30 mart. 1856, încheiat în urma Războiului Crimeii (1853-1856), care prevedea, printre altele, înlăturarea protectoratului rus asupra Principatelor Române, rămânând sub suzeranitatea Porții, dar cu garanția colectivă a marilor puteri europene (Franța, Anglia, Austria, Rusia, Turcia, Prusia și Regatul Sardiniei); stabilește libertatea navigației pe Dunăre și neutralitatea Mării Negre, precum și crearea Comisiei Europene a Dunării, cu sediul la Galați. Rusia înapoiază Tursiei Karsul, iar Principatelor Române județele Bolgrad, Cahul și Ismail din Sudul Basarabiei, confirmând în același timp și autonomia Serbiei. Conferința din 10/22 mai-7/19 aug. 1858 (au participat semnatarii Tratatului de Pace din 1856), încheiată cu o convenție, care stabilea viitorul statut politic, social și administrativ al Principatelor Române. Conferința de Pace din 18 ian. 1919-10 aug. 1920, convocată de puterile victorioase în Primul Război Mondial (27 state, printre care și România) pentru semnarea tratatelor de pace cu țările învinse, Germania, Austria, Ungaria, Turcia și Bulgaria. Ea s-a încheiat cu semnarea unei serii de tratate la Versailles (1919), Saint-Germain (1919), Neuilly (1919), Sèvres (1920), Trianon (1920). Totodată, a hotărât înființarea Societăților Națiunilor. Conferința de Pace din 29 iul.-15 oct. 1946, convocată de puterile învingătoare în cel de-al Doilea Război Mondial pentru încheierea tratatelor de pace cu Bulgaria, Finlanda, Italia, România și Ungaria, state foste aliate ale Germaniei. Tratatele au fost semnate la 10 febr. 1947. Acordul de Armistițiu din 27 ian. 1973, acord semnat, în urma negocierilor de la Paris (1968-1973), de către miniștrii de Externe ai Republicii Democrate Vietnam, Guvernului Revoluționar Provizoriu al Republicii Vietnamului de Sud, S.U.A. și administrația de la Saigon prin care se hotărăște încetarea războiului și restabilirea păcii în Vietnam; prevede, între altele, evacuarea trupelor străine din Vietnamul de Sud, organizarea de alegeri sub control internațional, unificarea, treptată, pe cale pașnică a țării. Școala din ~, denumire (1925) prin care sunt desemnate în istoria artei grupările și creațiile pictorilor și sculptorilor străini stabiliți la P. în diferite epoci (sec. 14, 18 și 20). Cea mai importantă este cea din sec. 20, care a grupat artiști de prestigiu (M. Chagall, W. Kandinsky, A. Modigliani, P. Picasso, C. Brâncuși ș.a.), fără să genereze însă un stil sau un curent anume. Sunt numiți „a doua școală din P.” pictorii abstracți de după al Doilea Război Mondial (N. Staël, J.M. Atlan, M. Estève, Maria Vieira da Silva).

ROMÁNIC, -Ă (< germ., it.; {s} lat. romanice loqui „a vorbi într-o limbă romanică”) adj. 1. De la romani² (3), privitor la romani. ◊ Limbi romanice = grup de limbi care au la bază limba latină, continuată prin latina populară și diversificată mai accentuat în sec. 7-9. L.r. sunt în număr de zece: catalana, dalmata (dispărută la sfârșitul sec. 19), franceza, italiana, portugheza, provensala, româna, retoromana, sarda, spaniola, majoritatea dintre ele fiind limbi naționale (franceza, spaniola, portugheza, italiana și româna). Vorbite de c. 740 mil. (2005) de vorbitori nativi; dintre ele, limba spaniolă are cei mai mulți vorbitori (425 mil. în 2005). Se numesc și limbi neolatine. ♦ Care aparține limbilor romanice, care le este caracteristic. Care studiază, care se ocupă de limbile ce au la bază limba latină. 2. Artă r. = denumirea convențională adoptată de istoriografi în sec. 19, prin care se înțelege în general arta care s-a dezvoltat în țările europene supuse influenței catolice în sec. 10-13. A.r. a preluat unele trăsături ale artei bizantine și în special elemente din arta carolingiană. Dezvoltând vechi tradiții ale artei antice romane, stimulată de frecvente schimburi cu arta orientală, cunoscută fie prin intermediul navigatorilor și al pelerinilor, fie prin intermediul armatelor de cruciați, a.r. a îmbrăcat variate aspecte, arhitectura fiind modul ei principal de manifestare. În perioada de înflorire a stilului romanic, principalele edificii au fost bisericile și mănăstirile. Dispunând de imense averi funciare și tezaurizate, mănăstirile și catedralele romanice au fost, în general, construite potrivit unor programe monumentale, amploarea lor fiind justificată și de faptul că trebuiau să găzduiască un uriaș număr de pelerini atrași de cultul relicvelor sfinte. Asupra dezvoltării a.r., îndeosebi a arhitecturii r., un rol important l-a avut marea expansiune a monahismului. Principalele tipuri de plan ale arhitecturii religioase romanice sunt: a) biserica-sală (o navă prevăzută cu o absidă pe latura E și, eventual, cu un turn-clopotniță), b) bazilica, cu trei sau mai multe nave, c) biserica de plan central (circular sau polilobat). Mănăstirile erau prevăzute cu clădiri anexe, dezvoltate, de regulă, pe plan dreptunghiular în jurul unei curți interioare, către care se deschidea o galerie cu arcade pe coloane, cu deambulatoriu. Construite în general din piatră, (cărămida a fost utilizată numai în anumite zone nordice), edificiile romanice sunt caracterizate prin grosimea masivă a zidurilor și prin folosirea plafoanelor (mai ales în Italia) sau a bolților semicilindrice, uneori întărite cu arcuri-dublou. Mai rar, sub influență orientală, a fost întrebuințată, pentru boltiri, cupola. Deschiderile, în general mici, practicate în ziduri (arcade, portaluri, ferestre) sunt totdeauna în plin cintru și trebuie subliniat că un principiu definitoriu pentru arhitectura romanică este predominanța plinurilor asupra golurilor. Deseori ferestrele sunt compartimentate în două sau în trei deschideri (bifore, trifore) cu ajutorul unor colonete. În interior, deschiderile sunt sprijinite pe coloane masive sau pe stâlpi articulați. Este de observat că, în cadrul a.r., sculptura și pictura au fost subordonate arhitecturii. Decorul sculptat al edificiilor romanice se plasează în jurul portalurilor, în jurul capitelurilor, de asemenea pe fețele unor obiecte de cult. Inspirată mai ales de creștinism, dar utilizând și elemente fantastice, multe de origine orientală, sculptura r. are în primul rând un caracter decorativ, hieratizant. Considerată și ea ca un motiv decorativ, figura umană este turtită, alungită, contorsionată, după caz, pentru a răspunde nevoilor compoziționale. Tratarea schematizată, deseori rusticizată, a figurilor este compensată de simțul decorativ și de inventivitatea fabuloasă a meșterilor. Picturile r., de asemenea cu un pronunțat caracter hieratic, sunt la origine o ramură a picturii bizantine, pe care s-a dezvoltat în condiții specifice, caracterizată fiind prin schematism, dar și prin spiritul narativ-popular. Ca monumente reprezentative de arhitectură r. cităm: biserica abațială din Saint-Benoît-sur-Loire, catedrala din Toulouse, biserica din Marmoutier (Franța), domul din Modena, domul din Pisa (Italia), biserica Sfinții Apostoli din Köln, palatul conților de Thuringia din Wartburg (Germania), biserica din Cisnădioara (România). Pentru sculptura r. sunt de amintit timpanul portalului bisericii La Madeleine din Vézelay, portalul bisericii din Autun (Franța), profeții din corul catedralei din Bamberg (Germania), reliefurile catedralei Sf. Mihail din Alba Iulia (România). Pentru picturi sunt reprezentative decorațiile murale ale bisericilor din valea Tahull-Catalonia (Spania), ansamblul mural al bisericii Saint-Savin (Franța). În cadrul artei r. trebuie considerate și piesele de artă decorativă: tapiserii, emailuri în champ-levé, practicate în special la Limoges (Franța), manuscrise caligrafiate pe pergament și ornamentate cu miniaturi, feronerie, argintărie, obiecte din bronz, mobilier etc. În general, stilul artei r. se caracterizează prin măreția și severitatea construcțiilor, prin hieratismul și decorativismul artelor figurative. A.r. i-a urmat arta gotică.

ITALIA, Republica italiană (La Repubblica Italiana), stat în S Europei, cuprinzând o parte continentală (Pen. Italică sau Apeninică) și una insulară (ins. Sicilia, Sardinia, Elba, Lipari ș.a.); 301,3 mii km²; 57,3 mil. loc. (1995). Limba oficială: italiana. Religia: catolică (95%), protestantă, ortodoxă, musulmană ș.a. Cap.: Roma. Orașe pr.: Milano, Napoli, Torino, Palermo, Genova (Genoa), Bologna, Florența (Firenze), Catania, Bari, Veneția (Venezia), Messina, Verona ș.a. Este împărțit în 103 provincii, grupate în 20 de regiuni. Relief predominant muntos; în N se desfășoară Alpii pe c. 1.200 km pe direcția V-E, ca un zid masiv, cuprinzând Alpii Graici (vf. Gran Paradiso, 4.061 m alt., alt. max. din I.), Alpii Lombarzi și Alpii Venețieni, toți străbătuți de numeroase pasuri (Brenner, Saint Gothard, Saint Bernard, Bernina). M-ții Apenini ocupă cea mai mare parte a pen. și se continuă și în Sicilia, fiind fragmentați și au alt. mai scăzute decât Alpii (vf. Gran Sasso d’Italia, 2.914 m alt. max.). Între M-ții Alpi și Apenini se află Prealpii și C. Padului. În Alpi și Prealpi se găsesc numeroase lacuri glaciare. Vulcani activi (Vezuviu, Etna, Stromboli). Climă temperat-continentală în N, cu ierni relativ reci și veri călduroase și mediteraneană în I. peninsulară, cu veri secetoase și calde și ierni blânde și ploioase. Rețea hidrografică bogată, cu râuri scurte. Vegetație și faună caracteristice zonelor temperată și mediteraneană. Țară cu economie dezvoltată (locul 5 pe glob ca volum al PNB și al rezervelor de aur și locul 6 pe glob ca volum al comerțului exterior). Ind. (locul 6 pe glob în ceea ce privește volumul producției ind.), care concentrează 1/3 din populația activă, contribuie cu 40% la realizarea PNB și înregistrează cel mai înalt ritm de creștere dintre țările membre ale Uniunii Europene. Economia este dominată de mari companii și societăți industriale transnaționale (IRI, ENI, FIAT, Montecatini-Edison, Pirelli, Olivetti, Finsider ș.a.), este foarte diversificată, bazată (80%) pe materii prime din import și mai dezvoltată în N (peste 50% din producția ind. este concentrată în triunghiul Torino-Milano-Genova) decât în S (Mezzogiorno). Expl. de lignit, petrol, gaze naturale (16,9 miliarde m³, 1992), min. de fier, mangan, plumb, zinc, argint, antimoniu, mercur, bauxită, azbest, sulf, grafit, baritină, feldspat, fluorite, pirite, săruri de potasiu, bentonit, talc, marmură (Carrara), sare. Ind. prelucrătoare produce (1993): energie electrică (211 miliarde kWh), fontă și feroaliaje (11,2 mil. t), oțel (25,8 mil. t, locul 8 pe glob), cocs metalurgic, laminate, aluminiu, cupru rafinat, cadmiu, antimoniu, magneziu, mercur, tractoare (90,8 mii buc., 1989, locul 6 pe glob), autovehicule (1,47 mil. autoturisme și 210 mii vehicule autoutilitare, locul 7 pe glob; înmatriculare de autoturisme noi 2,32 mil., locul 4 pe glob), biciclete și motorete, locomotive electrice, nave, avioane, aparate radio, televizoare (2,4 mil. buc., 1991), mașini de cusut și de scris, mașini de calculat, mașini de spălat, frigidere, instrumente de precizie, derivate petroliere (208 mil. t capacitatea de rafinare; benzină 19,45 mil. t, 1992, locul 8 pe glob), acid sulfuric, fosforic și azotic, sodă caustică, îngrășăminte azotoase și fosfatice, vopsele și coloranți, mase plastice și rășini sintetice, cauciuc sintetic, anvelope, produse farmaceutice, cherestea, hârtie și celuloză, ciment (41 mil. t, 1992, locul 7 pe glob), fire și țesături de bumbac, lână, mătase naturală, iută, articole de pielărie, încălț., covoare, ceramică și porțelanuri, sticlă, produse alim. (lapte și produse lactate, carne 4,03 mil. t, 1994, locul 8 pe glob, zahăr 1,62 mil. t, 1994, conserve de carne și pește, ulei de măsline, locul 1 pe glog, vin 62,6 mil hl, 1993, locul 2 pe glob, după Franța, bere, țigarete, uleiuri vegetale, paste făinoase). Există o veche tradiție în prod. de mobilă, de sticlărie și porțelanuri, instrumente muzicale, încălț., paste făinoase. Agricultura concentrează 12% din populația activă și contribuie cu 10% la crearea PNB și a venitului național. terenurile agricole ocupă 40,5% din terit. țării. Se cultivă (1994): cereale (19,56 mil. t), din care grâu (8,11 mil. t), porumb (7,94 mil. t, locul 10 pe glob), apoi orz, ovăz, sfeclă de zahăr, floarea-soarelui (440 mii t), in, cânepă, anghinare (locul 1 pe glob), tutun, bob, legume (tomate, 5,22 mil. t, locul 4 pe glob, cartofi, fasole verde. locul 2 pe glob, ardei, locul 1 pe glob, mazăre, conopidă, varză, ceapă și usturoi ș.a.). I. este al doilea mare producător de fructe din lume: mare (2,14 mil. t, 1994, locul 3 pe glob), pere (946 mii t, 1994, locul 2 pe glob), caise (locul 1 pe glob), piersici, cireșe, nuci, portocale (1,6 mil t, 1994, locul 3 pe glob), lămâi (769 mii t, locul 2 pe glob), mandarine, pepeni, măsline (2,8 mil. t, 1994, locul 1 pe glob, 40% din producția mondială), smochine, migdale (94 mii t, 1994, locul 2 pe glob), alune (locul 2 pe glob), castane (locul 1 pe glob), struguri (9,76 mil. t, locul 1 pe glob). Floricultură. Creșterea intensivă a animalelor (mil. capete, 1994): bovine (7,7), bubaline, porcine (8,2), ovine (10,3), caprine (1,3), cabaline (0,3), asini și catâri. Sericicultură. Pescuit (311 mii t pește, 1993). C. f.: 20,2 mii km(10,2 mii km linii electrificate). Căi rutiere: 303,5 mii km. Flota comercială maritimă: 7,11 mil. t. r. b. (1993). Turism foarte dezvoltat (c. 12 miliarde dolari încasări anuale); peste 40 mil. turiști străini anual. Principalele obiective: capitala și „orașele-muzeu” Veneția, Florența, Bologna, Verona, Padova, Pisa ș.a., cu vestigii și monumente mai ales medievale (cetăți, castele, palate, biserici, vile, poduri, fântâni, statui), iar uneori și romane; Napoli-Vezuviu și împrejurimile, cu vestigii romane (temple, terme, amfiteatre, bazilici, mozaicuri) la Herculaneum și Pompei și locuri de agrement (Napoli, Vezuviu, ins. Capri, Ischia, Procida); Alpii, cu stațiuni turistice și de sporturi de iarnă (Cortina d’Ampezzo, Aosta, Courmayeur, Breuil, Domodossola); stațiuni balneoclimaterice de pe țărmurile lacurilor Maggiore (Baveno, Pallanza, Stresa), Como (Bellagio, Como, Cernobbio), Garda (Limone, Toscolano, Gargnano); Riviera di Ponente și Riviera di Levante (țărmul M. Lugurice între Vertimiglia și La Spezia), cu stațiunile San Remo, Portofino, Nervi, Rapallo, Lerici, Santa Margherita Ligure; coasta M. Adriatice între Veneția și Rimini, cu stațiuni; NE Siciliei, cu vulcanul Etna și stațiunea balneoclimaterică Taormina; o serie de orașe, cu monumente, muzee, centre culturale: Milano, Cremona, Potenza, Perugia, Siena, Bari, Brindisi. Moneda: 1 liră (italiană) = 100 centesimi. Export: conf. textile, încălț. și produse din piele, produse chimice, autovehicule și piese auto, produse siderurgice și ale metalurgiei neferoase, mașini de prelucrare a metalelor, pentru ind. textilă, de scris, de telecomunicații, mecanică de precizie, produse agro-alim., avioane ș.a. Import: petrol, mașini, utilaje și echipament ind., cărbune, min. de fier, metale neferoase, bumbac, lemn, grâu ș.a. – Istoric. Terit. I. este locuit încă din Paleoliticul Inferior. În milen. 3 î.hr. apar primele influențe ale popoarelor indo-europene. În milen. 2 î. Hr. se consolidează două arii culturale omogene: una sudică, peninsulară (cultura apeninică), în contact cu marile culturi ale popoarelor mediteraneene, și una nordică, în contact cu cultura Europei Centrale. La sfârșitul milen. 2 î. Hr., ca urmare a valurilor migratoare succesive, ligurii ocupă partea de NV a I., veneții, reg. dintre Mincio și Pad, populațiile ilirice se stabilesc pe malul Mării Adriatice și în Puglia, siculii în Sicilia, latinii la S de Tibru, iar etruscii în I. centrală. În sec. 8 și 7 î. Hr., grecii întemeiază numeroase colonii pe coastele de S ale I. și în Sicilia. În sec. 6 și 5 î. Hr., triburi de gali de origine celtică se stabilesc în C. Padului. Dintre toate aceste popoare, etruscii cunosc un înalt grad de civilizație (sec. 7-6 î. Hr.). La începutul sec. 5 î. Hr., Roma o cetate din Latium, se emancipează de sub suzeranitatea etruscă, devenind, în sec. 3 î. Hr., stăpâna întregii I., și apoi hegemonul bazinului Mării Mediterane, instituind cel mai vast și mai durabil imperiu al lumii antice. După prăbușirea Imp. Roman de Apus (476), marcată de înfrângerea lui Romulus Augustulus, I. este stăpânită de heruli (476-493), de ostrogoți (493-553), apoi de Imp. Bizantin (din 553). În 569, longobarzii, conduși de Alboin, cuceresc N I., iar în 756 se întemeiază statul papal. În 774, Carol cel Mare îi înfrânge pe longobarzi, regatul acestora fiind inclus în statul franc, restul peninsulei rămânând sub dominație bizantină, cu excepția S I. și a Siciliei, care sunt ocupate (sec. 9) de arabi, eliminați (sec. 11-12) de normanzi. În timpul lui Otto I, N și centrul I. au intrat în componența Sfântului Imperiu Roman aflat (1075-1122) în conflict cu Papalitatea („lupta pentru învestitură”), care s-a încheiat prin Concordatul de la Worms. În urma cruciadelor (sec. 11-13), orașele din N și centrul I. au devenit importante centre de tranzit în comerțul dintre Orient și Occident, Milano, Veneția, Florența, Genova, Pisa, constituindu-se în republici independente și devenind (după sec. 13) înfloritoare nuclee de iradiere a ideilor umaniste și renascentiste. Tot acum au loc o serie de frământări sociale: răscoala țărănească (1304-1307), condusă de Dolcino, răscoala din Roma (1347), în frunte cu Cola di Rienzo și a lucrătorilor textiliști (ciompi) din Florența (1378). Între 1494 și 1559, I. a devenit câmpul de bătălia dintre Franța și Spania („Războaiele italiene”), conflict încheiat cu Pacea de la Château-Cambrésis, prin care Spania a anexat cea mai mare parte a peninsulei, cedată ulterior, prin tratatele de la Utrecht (1713) și Rastatt (1714), austriecilor. După 1792, terit. I. a fost unul dintre locurile de desfășurare a războaielor napoleoniene, părți din acest terit. fiind înglobate în formațiuni statale dependente de Franța sau de Austria. După izbucnirea Revoluției Franceze, ideile acesteia au pătruns și în I., materializându-se în mișcarea pentru independență și unificarea țării (Risorgimento – c. 1820-1870), care s-a realizat în jurul Regatului Piemontului. În urma războiului franco-piemontezo-austriac (1859), Lombardia se unește Piemontul, iar „cămășile roșii” ale lui Garibaldi eliberează Sicilia și I. de S (1860-1861), astfel încât Victor Emmanuel II din dinastia de Savoia se proclamă (1861) rege al I. Războiul austriaco-prusian din 1866, în care I. se raliază Prusiei, se soldează cu alipirea Veneției la Regatul italian. Unificarea I. se încheie prin cucerirea Romei (1870), care va deveni capitala țării. La sfârșitul sec. 19, I. se confruntă pe plan intern cu o gravă criză economică, mai accentuată în S, care duce la masive imigrară și mișcări insurecționale. Pe plan extern, I. se alătură Triplei Alianțe (1882) și promovează o politică de cuceriri, ocupând Eritreea și Somalia, iar, în urma Războiului italo-turc (1911-1912), Tripolitania, Cirenaica și ins. Dodecanez. I. participă la primul război mondial, alăturându-se Antantei (la 23 mai 1915). Prin tratatele de pace de la Saint-Germain (1919) și Sèvres (1920), I. obține Tirolul de Sud, Trieste, pen. Istria, ins. Dodecanez, iar, în 1924, orașul Fiume (Rijeka). Ca urmare a unei tot mai accentuate degradări a vieții sociale și politice și a unei profunde crize politice, ideile fasciste, al căror principal exponent era Benito Mussolini, câștigă tot mai mult teren, permițându-i acestuia să execute „marșul asupra Romei” (oct. 1922) și să devină prim-mim., instaurând un regim dictatorial. I. ocupă Ethiopia (1935-1936) și participă (1936-1939), alături de Hitler, la războiul civil spaniol, sprijinindu-l pe Franco. Împreună cu Hitler, Mussolini creează „Axa Berlin-Roma” (1936) și aderă la „Pactul anticomintern” (1937). După invadarea Albaniei (7 apr. 1939), I. se alătură, la 10 iun. 1940, Germaniei în cel de-al doilea război mondial, atacând Franța, Grecia, Iugoslavia și participând, din iun. 1941, cu un corp expediționar, la războiul împotriva U.R.S.S. Confruntat cu nemulțumirea crescândă a populației, regimul fascist trebuie să facă față, după 1942, unei puternice mișcări de rezistență, principala forță fiind reprezentată de Partidul Comunist Italian. După debarcarea anglo-americană din Sicilia (10 iul. 1943), Mussolini este înlăturat de la putere (25 iul. 1943) și se formează un nou guvern, condus de P. Badoglio, I. declarând la 13 sept. 1943, război Germaniei. Eliberat de un comando german, Mussolini înființează la Saló, în N țării, un stat sub tutelă germană. La 28 mart. 1945, Mussolini este capturat de partizani și împușcat. La 18 iun. 1946, I. se declară republică. Prin Tratatul de pace de la Paris (1947), Somalia italiană, Eritrea și Tripolitania trec sub tutelă O.N.U., Istria, Fiume și Zara (Zadar) revin Iugoslaviei, iar. ins. Dodecanez, Greciei; Triestul devine terit. liber (până în 1954), Tratatul italo-iugoslav din 10 nov. 1975 consfințind împărțirea acestui terit. între cele două state. După cel de-al doilea război mondial, viața politică italiană este dominată de Partidul Democrat Creștin, iar cea economică, cu ajutorul planului Marshall, cunoaște o dezvoltare deosebit de rapidă („miracolul italian”), în care se păstrează însă decalajul dintre nordul industrializat și sudul mai slab dezvoltat. Dar, după 1968, pe fundalul creșterii corupției, a puterii Mafiei și al sporirii tensiunilor sociale, are loc o degradare economică și politică a țării (în 1978 Aldo Moro este asasinat de gruparea extremistă a Brigăzilor Roșii). Și după 1993 afacerile oneroase și legăturile unor personalități politice cu Mafia provoacă o scădere dezastruoasă a popularității Democrației Creștine. După modificarea legii electorale, guvernul de tranziție al lui Carlo Azeglio Ciampi, primul prim-min. independent (în funcție de la 29 apr. 1993), pregătește alegerile parlamentare, care sunt câștigate de Forza Italia – partidul miliardarului Silvio Berlusconi, în guvernul căruia sunt incluși și 5 miniștri neofasciști. Frământările politice și implicarea lui Berlusconi în unele afaceri ilegale se soldează cu retragerea cabinetului acestuia, cu noi alegeri, câștigate de o coaliție de centru stânga, și cu formarea cabinetelor conduse de Romano Prodi (1996) și Massimo d’Alema (1998). Republică parlamentară, potrivit Constituției din 27 dec. 1947. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral (Senat și Camera Deputaților), iar cea executivă, de un guvern numit de președinte.

INDIA 1. Uniunea Indiană (Bhārat Juktarashtra), stat federal în S Asiei, cuprinzând cea mai mare parte a pen. Hindustan și o serie de ins. grupate în arh. Andaman, Nicobar și Laccadive; 3,3 mil. km²; 913, 2 mil. loc. (1996), locul 2 pe glob după China. Limba oficială: hindi (uzuală engleza). Religia: hinduism (80%), islamism (11%), creștinism (catolici 2%), budism, sikh. Cap.: New Delhi. Orașe pr.: Bombay/Munbay, Calcutta, Delhi, Madras, Hyderābād, Bangalore, Ahmedabad, Kānpur, Nāgpur, Lucknow, Poona/Pune ș.a. Este împărțit în 25 de state federale și 7 teritorii autonome. Relieful acestei țări (care formează practic un subcontinent) are o deosebită varietate morfologică (lanțuri montane cu extindere și înălțimi mari, vaste câmpii, podișuri, coline și deșerturi), hidrografică, climatică, floristică și faunistică. În parte de NV, N și NE a I., în zonele de frontieră, se desfășoară, pe c. 2.400 km lungime, M-ții Himalaya, fiind formați din trei șiruri paralele, separate prin podișuri și văi, iar în cea de NV se află prelungirile M-ților Karakorum, cu alt. max. de 8.611 m (vf. K2, cel mai înalt de pe terit. I.). M-ții Himalaya culminează pe terit. I., în vf. Kanchenjunga (8.598 m), situat la granița cu Nepalul. La poalele M-ților Himalaya se află colinele prehimalayene Siwalik. Sectorul peninsular al I. este dominat de Pod. Deccan (c. 1 mil. km²), cu aspect de platformă, compus din platourile joase (400-500 m alt.) ce se întind la S de M-ții Vindhya și râul Narmada. Podișul urcă spre margini în sisteme muntoase: Vindhya în N, M-ții Gații de Est și, respectiv, Gații de Vest, ce se unesc în S și domină câmpiile litorale Malabar (de-a lungul țărmului M. Arabiei) și Coromandel (spre țărmul G. Bengal). În NE țării se desfășoară Pod. Shillong, iar în NV, Deșertul Thar. În arealul de NNE al I., între M-ții Himalaya la N și Pod. Deccan la S, se desfășoară o parte din C. Indo-Gangetică, deosebit de netedă, una dintre cele mai mari din lume, Clima este tropical-musonică, cu un anotimp secetos (nov.-mai) și altul ploios (iun.-oct.). Precipitații bogate (până la 12.000 mm/an în NE), cu excepția Pod. Deccan (din cauza barierei muntoase) și a Deșertului Thar. Rețeaua hidrografică este dominată de fl. Gange și Brahmaputra, navigabile pe mari distanțe; în Pod. Deccan, mai importante sunt fl. Narmada, Godavari, Krishna și Mahanadi. Vegetație diversificată: pădure deasă pe coasta Malabar și în Assam (NE), junglă în piemontul himalayan, savană în C. Bengal, stepe cu plante xerofite, deșert (în NV). Faună deosebit de bogată, ocrotită într-o importantă rețea de zone. Variate resurse minerale. În 1994, pe terit. I. se exploatau: huilă (254,4 mil. t, locul 4 pe glob; c. 100 miliarde t rezerve), lignit și cărbune brun (19,3 mil. t), min. de fier (60,7 mil. t, locul 5 pe glob; peste 20 miliarde t rezerve), mangan (1,8 mil. t), cupru, plumb, zinc, magneziu, tungsten, uraniu (200 t), bauxită (5 mil. t), cromite (1,1 mil. t), sare (11 mil. t), fosfați naturali, ilmenit, cianit, grafit, azbest, dolomită, mică, gips (1,9 mil. t) ș.a. Expl. forestiere (bambus, teck, santal – 282,4 mil. m³ lemn). Ind. prelucrătoare, foarte diversificată (împreună cu ind. minieră realizează aproape 1/3 din PNB), plasează I. între primele 10-12 state ale lumii (1994): energie electrică (350.5 miliarde kWh, locul 9 pe glob), cocs metalurgic (10,74 mil. t), fontă și feroaliaje (13 mil. t, locul 8 pe glob), oțel (13,9 mil. t), plumb, cupru rafinat, zinc, cadmiu, cositor, aluminiu (480,8 mii t), locomotive și vagoane, utilaj energetic (motoare electrice, transformatoare), nave, avioane, biciclete (8,9 mil. buc.) și motociclete (2,2 mil. buc.), autoturisme (238,2 mii buc., 1994) și vehicule utilitare (141,6 mii buc, 1992), aparate radio, televizoare (1,19 mil. buc., 1992), mașini de scris și de cusut, tractoare, îngrășăminte chimice (114 mil. 4), derivate petroliere, coloranți, mase plastice și rășini sintetice, acid azotic, clorhidric și sulfuric, amoniac și sulfat de amoniu, sodă caustică, cauciuc sintetic, anvelope, hârtie (2,7 mil. t) și celuloză, fire și fibre artificiale și sintetice, ciment (63 mil. t, locul 5 pe glob), fire și țesături de bumbac și lână, țesături de iută și mătase, confecții, cherestea, pielărie și încălț., produse alim. (zahăr 10 mil. t, locul 2 pe glob, ulei, ceai, conserve, produse lactate, unt, locul 2 pe glob, carne 4,12 mil. t, locul 7 pe glob, bere, țigarete); ind. cinematografică (910 filme de lung metraj, 1991, locul 2 în lume); artizanat. Terenurile agricole ocupă 55,1% din supr. țării (cele arabile c. 50%); irigații pe 43 mil. ha teren. Agricultura concentrează peste 60% din populația activă și contribuie cu c. 1/3 la PNB. I. este al treilea mare producător de cereale din lume (211,52 mil. t 1992; c. 10% din producția mondială). În 1994, se cultivau grâu (65,2 mil. t, locul 3 pe glob), porumb (10,5 mil. t, locul 7 pe glob), orez (117,6 mil t., locul 2 pe glob), mie (11,7 mil t, locul 1 pe glob, peste 1/3 din producția mondială), sorg (12,5 mil. t, locul 2 pe glob), orz, precum și cartofi (16,32 mil. t, locul 6 pe glob), semințe de in (locul 2 pe glob), fibre de cânepă (locul 1 pe glob), rapiță (5,4 mil t, locul 2 pe glob), ricin (locul 1 pe glob), soia, floarea-soarelui ș.a. În același an, dintre culturile tropicale se cultivau: trestie de zahăr (260 mil. t, locul 2 pe glob), semințe și fibre de bumbac (2,26 mil. t, locul 3 pe glob), ceai (737 mii t, locul 1 pe glob), cafea (170 mii t, locul 7 pe glob), manioc, batate, arbori pentru cauciuc natural (locul 4 pe glob), arahide (7,9 mil. t, locul 1 pe glob), iută (1,62 mil. t, locul 1 pe glob), chenaf, tutun (580 mii t, locul 3 pe glob), susan (locul 1 pe glob), năut (4,23 mil. t, locul 1 pe glob), nuci de cocos (6,3 mil. t, locul 3 pe glob), copra (410 mii t, locul 3 pe glob), copra (410 mii t, locul 3 pe glob). Mare producătoare de legume: fasole uscată (4 mil. t, locul 2 pe glob) și verde, linte (locul 1 pe glob), tomate (5 mil. t, locul 5 pe glob), usturoi (locul 2 pe glob), ceapă (3,35 mil. t), conopidă (locul 2 pe glob), varză. Unul dintre marii producători mondiali de fructe: mere (1,24 mil. t), nuci de acaju, papaya (locul 3 pe glob), banane (locul 2 pe glob), citrice, în special portocale și lămâi (602 mii t, locul 6 pe glob), ananas, mango (9,5 mil t, locul 1 pe glob), viță de vie (750 mii t struguri), castane. Se cresc (mil. capete, 1994): bovine (192,9, locul 1 pe glob), bubaline (78,8, locul 1 pe glob), caprine (44,8, locul 5 pe glob), cabaline (0,99), asini (1,6), cămile (1,5, locul 3 pe glob), porcine. Sericicultură. Apicultură (51 mii t miere, 1994, locul 6 pe glob). Vânătoare. Pescuit intens (c. 2,5 mil. t pește/an). C. f. (1990): 62 mii km (din care 8,2 mii km linii electrificate). Căi navigabile interne: 3,7 mil. km. Flota comercială: 6,62 mil. t. r. b. (1994). Turism dezvoltat: 2,2 mil. turiști străini (1995). Principalele obiective: orașe bogate în monumente (palate, temple, moschei, cetăți și alte construcții vechi, iar în unele și edificii coloniale și moderne), între care Delhi, Bombay, Agra (renumitul Taj-Mahal), Madras, Jaipur, Hyderābād, Ahmedabad, Varanasi ș.a. Stațiuni climaterice (Simla și Darjeeling, ambele în Himalaya, Mount Abu în M-ții Arravalli) și balneoclimaterice (pe țărmul G. Bengal – Puri și ale Arabiei – în apropiere de Bombay); parcurile naționale și rezervațiile naturale, unele renumite pentru vânătoare și pescuit. Moneda: 1 rupee (rupie) = 100 paisas. Export: produse textile din bumbac și iută, conf., produse agricole (ceai, cafea, fructe, tutun), pește și produse din pește, diamante, perle, pietre prețioase și semiprețioase, produse chimice, mașini și utilaje ind., min. de fier, oțel, piei, covoare, furaje ș.a. Import: utilaje ind. și mijloace de transport, petrol și derivate petroliere, fontă și oțel, produse alim. și chimice, hârtie, min. de cupru, produse semifabricate ș.a. – Istoric. Locuit încă din Paleolitic pe valea fluviului Ind – de la care derivă denumirea țării (mărturie stau culturile Mohenjo-Daro și Harappa), parte de N a I. a fost invadată, spre mijlocul milen. 2 î. Hr., de arieni, populație indo-europeană care a introdus sistemul celor patru caste, limba vedică și brahmanismul. Tot în această perioadă a fost elaborat cel mai vechi monument de literatură „Rig-Veda”. Pe măsura declinului castei brahmanilor (clerul), s-a afirmat o nouă religie, întemeiată de Buddha Sakya Muni (560-480 î. Hr.). În sec. 6 î. Hr., NV peninsulei s-a aflat sub dominație persană. Alexandru cel Mare a efectuat o expediție în valea Indului (327-326 î. Hr.). Spre sfârșitul sec. 4 î. Hr. s-a constituit în aria dintre Ind și Gange, un mare stat, condus de dinastia Maurya, al cărui fondator a fost Chandragupta, și a ajuns la apogeu sub Ašoka (c. 273-232 î. Hr.), zelos propagator al budismului, care a devenit cea mai importantă religie în I. (sec. 3 î. Hr.-6 d. Hr.). Implantările grecești în zona de NV a I. au fost spulberate de invazia sciților, originari din Asia Centrală. În sec. 1 d. Hr., Imperiul Kușanilor, cu centrul în Afghanistan, ocupă Punjabul, apoi, sub Kanișka, întreaga Indie septentrională. De la începutul sec. 4, statul Magadha (bazinul Gangelui) cunoaște o perioadă de expansiune și mare progres cultural sub dinastia Gupta, întemeiată de Chandragupta I (c. 320-335). Invazia hunilor heftaliți (sec. 6) a pus capăt acestei perioade de avânt cultural. La începutul sec. 7, regele Harșa din Kanuaj și-a extins stăpânirea asupra N Indiei, punând bazele unui imperiu în care artele și literele au cunoscut din nou o mare înflorire. După moartea sa, imperiul s-a dezmembrat. Fărâmițarea politică din sec. 10-15 a concis cu pătrunderea și răspândirea islamului. Perioada 1206-1526 este dominată pe plan politic, în N, de Sultanatul din Delhi, în S, de statul Uijayanagar, iar pe plan artistic de debutul artei indo-musulmane (sinteză a tradițiilor indiană și iraniană). În anii 1398-1399, Timur Lenk a invadat Punjabul. În 1498, navigatorul portughez Vasco da Gama atinge coasta Malabar, portughezii punând stăpânire pe o mare parte a coastei de V. Sub conducerea lui Babur, un mongol descendent al lui Timur Lenk, s-au pus bazele Imperiului Marilor Moghuli (1526-1858), cu capitala la Agra și, ulterior, la Delhi, consolidat sub domnia lui Akbar (1556-1605), susținător al hinduismului. Perioada este caracterizată de o înflorire fără precedent a artelor. În 1600 este înființată Compania britanică a Indiilor Orientale, iar în 1664, Compania franceză a Indiilor Orientale. După încercările de implantare și expansiune ale portughezilor (Goa, Damān și Diu) și olandezilor (Kochi), care au creat mici colonii. I. a fost disputată între Franța (Pondichéry, Chandernagor) și Marea Britanie (Bombay, Calcutta, Madras), care reușește, în cele din urmă, începând din 1763, în urma Războiului de 7 Ani, să-și extindă stăpânirea asupra întregii I. Dominația britanică a contribuit la progresul și occidentalizarea I., dar, prin caracterul ei brutal, a provocat proteste și răscoale, dintre care cea mai importantă a fost Răscoala șipailor (1857-1859), reprimată sângeros. Pentru a face față nemulțumirilor, autoritățile britanice au declarat I. colonie a Coroanei (1858), condusă de un vicerege. Mișcarea de emancipare națională a înregistrat însemnate progrese, grație constituirii partidelor: Congresul Național Indian (1885) și Liga Musulmană (1906). După Primul Război Mondial, sub conducerea liderilor Congresului Național Indian, Mahatma Gandhi și Jawaharlal Nehru, mișcarea anticolonialistă s-a intensificat și diversificat (rezistență pasivă, boicotul produselor britanice etc.). Sub presiunea acestei mișcări, în 1935, britanicii au promulgat o Constituție (India Act) care acorda o oarecare autonomie; ulterior, Marea Britanie a fost constrânsă să admită independența I. (15 aug. 1947), pe care a divizat-o, însă, pe criterii confesionale, în dominioanele: Uniunea indiană, locuită de hinduși, și Pakistan, locuită de musulmani (Kashmirul devenind o sursă de tensiuni continue între cele două state). La 26 ian. 1950, I. s-a proclamat republică federală, rămânând membră a Commonwealth-ului. În anii confruntării dintre cele două blocuri militare (N.A.T.O.și Tratatul de la Varșovia), I. a fost unul dintre principalii reprezentanți ai mișcării de nealiniere. În 1961 au fost incluse în statul indian coloniile portugheze Goa, Damān și Diu, iar în 1975 a fost inclus și fostul regat Sikkim. Aflat timp îndelungat la putere (din 1947, cu întreruperi, 1977-1980, 1989-1991), Congresul Național Indian, prin liderii săi, J. Nehru și fiica acestuia, Indira Gandhi, a reușit să facă din I. o țară democratică, datorită bunei funcționări a instituțiilor statului, în ciuda existenței unui mozaic de limbi și dialecte (peste 200) și a rivalității dintre confesiunea hindusă (majoritară) și cea musulmană, și a decalajelor economice dintre reg. Deși potențialul economic al țării a progresat masiv, un mare număr de locuitori trăiesc în condiții materiale precare. Situația I. a fost agravată în interior de acțiunile separatiștilor sikh (care au asasinat-o pe Indira Gandhi), iar în exterior de conflictul cu China (1956, 1959, 1962), care a îmbrăcat forma unor războaie de frontieră, și cu Pakistanul (1947-1948, 1965, 1971), pentru stăpânirea Kashmir-ului. Asasinarea fiului Indirei, Rajiv Gandhi (1991), prim-min. (1984-1989), de către separatiștii tamili, a relevat amploarea mișcărilor subversive, dar nu a destabilizat regimul democratic, care nu a putut eradica însă corupția. Anii ’80-’90 au fost marcați de tensionarea treptată a vieții interne. Mișcări insurecționale, teroriste locale, cu tendințe secesioniste, s-au manifestat în Punjab, Assam, Jammu și Kashmir. În urma alegerilor parlamentare din 1993, 1996 și 1998, partidul Congresul Național Indian și-a pierdut supremația în defavoarea partidului de dreapta, Bharatiya Janata. În 1998, I. a realizat mai multe experiențe nucleare prin care și-a confirmat statutul de țară deținătoare a armei nucleare. Acțiunea a provocat repica imediată a Pakistanului și dezaprobarea din partea opiniei publice internaționale. Republică prezidențială potrivit Constituției din 26 ian. 1950. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral compus din Consiliul Statelor și Camera Poporului, iar cea executivă, de președinte și un guvern condus de liderul partidului majoritar în Cameră. 2. V. Hindustan.

LIMBĂ s. f. (cf. lat. lingua): 1. mijloc principal de comunicare între membrii unei colectivități umane, istoricește constituită, alcătuit din mai multe sisteme: fonetic, lexical și gramatical; instrument de comunicare conform căruia experiența omenească este analizată diferit în fiecare comunitate, în unități înzestrate cu un conținut semantic și cu o expresie fonică, ca de exemplu l. unui trib, l. unui popor, l. unei națiuni. L. este aspectul abstract, general, al comunicării; ea presupune o sumă de deprinderi și principii de organizare, un sistem de norme care guvernează actele concrete de comunicare. Folosim l. ca mijloc de comunicare pe cale empirică (prin contactul direct dintre vorbitori, în familie, în practica vieții sociale) și pe calea instruirii sistematice (în școală, cu mijloace pedagogice). Nici până azi specialiștii nu au reușit să stabilească exact câte l. se vorbesc pe glob. Conform celor mai recente statistici, se apreciază că ar fi peste 3000, iar dintre acestea, peste 1400 ar fi pe cale de dispariție. În privința dialectelor, problema este și mai complicată, numărul lor ridicându-se, probabil, la peste 12.000. Se estimează că până în prezent numai 500 de limbi au fost studiate sistematic și științific; că există 2500 de limbi literare; că 2/3 din l. vorbite nu au o scriere proprie etc. ◊ ~ vorbită: l. rostită și auzită, întrebuințată în viu grai, fără o respectare riguroasă a normelor ei (v. și l. uzuală). ◊ ~ scrisă: l. notată cu semne grafice; l. întrebuințată în scris, cu respectarea normelor de care dispune. ◊ ~ (de) bază (~ mamă): l. din care provin l. aceleiași familii sau ale aceluiași grup genealogic de l., ca de exemplu latina, care este l. de bază a l. romanice. ◊ ~ comună: a) aspect vechi al l. vorbite de un popor, anterior diversificării acesteia în dialecte, ca de exemplu româna comună (străromâna, protoromâna, româna primitivă, romanica dunăreană sau traco-romanica) din secolele VI – XIII; b) aspect actual al l. vorbite de o națiune, bazat pe o cât mai mare uniformitate cerută de practica comunicării, însușit de întreaga colectivitate, indiferent de apartenența dialectală a vorbitorilor, ca de exemplu româna comună actuală; c) l. folosită ca mijloc de înțelegere între popoarele unui stat multinațional (rusa în Federația Rusă) sau între majoritatea etnică a unui popor și naționalitățile conlocuitoare din țara respectivă (româna). ◊ ~ vehiculară (auxiliară): l. folosită în scopuri practice de comunități lingvistice diferite, existente pe un anumit teritoriu, ca de exemplu franceza pentru vorbitorii corsicani, bretoni, alsacieni și flamanzi; swahili pentru populațiile care nu aparțin limbii bantu în Africa. Contactul dintre o l. vehiculară și un grai sau un dialect constituie una dintre sursele bilingvismului la nivel dialectal. ◊ ~ națională: l. comună a unei națiuni, constituită mai ales pe baza unui dialect, în anumite condiții istorice și tinzând să înlocuiască dialectele și graiurile teritoriale, ca de exemplu l. română vorbită în cadrul statului național unitar român. ◊ ~ literară: aspectul cel mai îngrijit al unei l. naționale (de aici unicitatea ei), folosit în scris și în vorbirea oamenilor instruiți, la care se raportează stadiile din dezvoltarea ei. Este caracterizată printr-un sistem de norme deja fixate (de aici unicitatea și stabilitatea ei) și prin existența mai multor stiluri funcționale: artistic (beletristic, poetic, literar), științific, publicistic (gazetăresc) și administrativ (juridico-administrativ, oficial). L. literară este o formă cultivată a l. întregului popor, un simbol de distincție și de educație aleasă. Ea constituie aspectul fundamental al l. comune, prin mijlocirea ei menținându-se unitatea și corectitudinea acesteia, sistemul său de norme, reguli și convenții necesare comunicării. Ea este o sinteză a graiurilor și a stilurilor particulare și expresia cea mai generală a l. într-un anume moment al evoluției sale. Este supusă mereu transformărilor, adaptându-se întruna nevoilor generale de transmitere a experienței umane. În provinciile cu tradiție culturală și istorică bogată ea capătă, în vorbirea unor intelectuali, o coloratură dialectală. În condițiile vieții moderne, l. literară influențează – prin școală, armată, presă, radio, televiziune etc. – graiurile populare. Se constată o „presiune” tot mai crescândă asupra acestora și de aici febrila activitate a dialectologilor de a înregistra ultimele forme de existență a graiurilor și a dialectelor. Evoluția istorică a unei l. literare presupune un proces continuu de selectare și de rafinare, fapt care o opune l. populare, graiurilor, subdialectelor, dialectelor, argourilor etc. Există mai multe opinii cu privire la istoria l. române literare. Astfel: acad. Al. Graur și I. Coteanu precum și prof. univ. dr. Liviu Onul consideră că la baza ei stau producțiunile literaturii populare, a căror l. este mai îngrijită decât cea comună și oarecum generalizată pe tot întinsul țării; că literatura populară a contribuit la generalizarea unora din normele ei incipiente și la fixarea aspectului ei literar. B. P. Hasdeu, O. Densusianu, N. Iorga, Al. Rosetti, Boris Cazacu și Dimitrie Macrea sunt de părere că l. română literară a apărut odată cu primele texte românești scrise din secolele al XV-lea – al XVI-lea, pe baza cărora s-a elaborat și normarea necesară; că apariția primelor noastre texte scrise a precizat și a consolidat perimetrul acesteia. După lingvistul George Ivănescu precum și după lingvistul sovietic R. A. Budagov se poate vorbi de începuturile l. române literare abia în secolul al XVIII-lea, când funcțiile ei încep să se lărgească. G. Ibrăileanu, Al. Philippide și Iorgu Iordan socotesc că numai în secolul al XIX-lea, odată cu consolidarea națiunii și a literaturii române, se poate vorbi de o l. română literară. Dezvoltarea masivă a literaturii artistice, apariția presei și a literaturii științifice au amplificat acest proces într-un mod care să-l facă evident și necesar pentru toată lumea, înlesnind desăvârșirea lui până în contemporaneitate. După părerea lor, l. română de până atunci era scrisă în „dialecte literare” (muntean, transilvănean și moldovean), care s-au contopit într-o l. literară unitară abia după Unire (1859). L. română literară reprezintă un proces îndelungat care, început în secolul al XVI-lea prin tipăriturile lui Coresi, a fost perfecționat în fiecare secol următor conform noilor realități politice, sociale și culturale. ◊ ~ populară: l. care este creată de un popor, aparține acestuia și este vorbită de el, caracterizându-se prin fonetisme, cuvinte, locuțiuni, expresii, formule, structuri, combinații și topică specifice. ◊ ~ oficială: l. folosită în administrația unui stat multinațional sau a unui stat cu naționalități conlocuitoare, ca de exemplu, pentru primul caz rusa (în Federația Rusă), iar pentru al doilea, slovaca (în Slovacia). Există însă și state care au două sau mai multe l. oficiale: engleza și franceza în Canada; flamanda și franceza în Belgia; franceza, retoromana, germana și italiana în Elveția etc. ◊ ~ internațională: l. folosită în relațiile internaționale dintre state. Astfel: pentru antichitate, greaca și latina; pentru evul mediu, araba; pentru secolul al XVI-lea, spaniola; pentru epoca noastră, engleza, franceza, germana, rusa, spaniola și chineza. ◊ ~ mixtă: l. rezultată din amestecul a două sau mai multe limbi datorită contactului permanent al acestora, ca de pildă lingua franca sau sabir din porturile mediteraneene, care este un amestec între italiană și l. popoarelor mediteraneene (catalană, franceză, provensală, spaniolă, greacă și arabă); pidgin english din porturile Extremului Orient, creată pe baza limbii engleze, cu elemente din limbile diverselor popoare din zonă; creola, creată pe baza englezei, francezei sau spaniolei în fostele țări colonizate etc. ◊ ~ vie: l. folosită în momentul de față de către toți vorbitorii unui trib, ai unui popor sau ai unei națiuni, ca de exemplu bedan (beja), vorbită de triburile de păstori din Sudan (Africa), bască, vorbită în Țara Bascilor (Spania) și în zona Pirineilor din Franța, româna, germana, engleza etc. ◊ ~ moartă: l. care a încetat să mai fie vorbită din motive de ordin istoric (vorbitorii ei au dispărut în timp sau au suferit transformări radicale odată cu limba), ca de exemplu etrusca, celta, greaca veche, slava veche, latina, dalmata etc. ◊ ~ transpozitivă: l. care nu are o topică fixă, raporturile sintactice fiind exprimate prin terminațiile cuvintelor. ◊ ~ oxitonică: l. care tinde să plaseze accentul principal la sfârșitul cuvintelor sau al grupurilor de cuvinte care alcătuiesc o sintagmă (pe ultima silabă). ◊ ~ proparoxitonă: l. în care majoritatea cuvintelor poartă accentul principal pe silaba antepenultimă. ◊ ~ aglutinantă: l. care, pentru exprimarea raporturilor gramaticale, folosește afixe specializate înlănțuite (aglutinate) atașate la rădăcină, ca de exemplu maghiara, turca etc. ◊ ~ flexionară: l. în care raporturile gramaticale se exprimă prin afixe perfect sudate cu tema și având, în general, funcții complexe (printre acestea și realizarea flexiunii interne sau sintetice a cuvintelor care, în acest caz, își schimbă forma și au o structură analizabilă din punct de vedere morfologic), ca de exemplu româna, franceza, italiana, spaniola, portugheza, germana etc. ◊ ~ izolantă: l. lipsită de structură morfologică, în care raporturile gramaticale se exprimă cu precădere prin ordinea cuvintelor (topică) în propoziție, prin intonație și prin numeroase cuvinte auxiliare, nu cu ajutorul afixelor (în acest caz cuvintele nu-și schimbă forma și nu mai au o structură analizabilă), ca de exemplu anamita din Vietnam, unele limbi africane, chineza etc. ◊ ~ holofrastică: l. în care o gândire, o frază se exprimă printr-un singur cuvânt, fiind specifică copiilor mici (aceștia vorbesc în holofraze – v.). ◊ ~ gesticulară (chinezică): sistem care studiază ansamblul gesturilor și al mișcărilor corporale în comunicarea verbală și extraverbală. ◊ ~ incorporantă (polisintetică): l. în care toate părțile de propoziție – principale și secundare – ale unei propoziții sunt încorporate într-un singur cuvânt, al cărui punct de plecare e predicatul și care reprezintă astfel o propoziție întreagă, ca de exemplu eschimosa, ciukota din Siberia și unele limbi indigene americane. ◊ ~ analitică: l. flexionară în care raporturile gramaticale sunt exprimate mai ales cu ajutorul mijloacelor analitice, al cuvintelor auxiliare (al prepozițiilor, al conjuncțiilor, al pronumelor și al adjectivelor pronominale, al verbelor auxiliare). De aici și denumirea acestui tip de flexiune: flexiune analitică. Alături de aceste mijloace, o l. analitică mai folosește și mijloace sintetice pentru exprimarea raporturilor gramaticale (articole, desinențe, sufixe etc.). Sunt l. analitice: franceza și engleza. ◊ ~ sintetică: l. flexionară în care raporturile gramaticale sunt exprimate mai ales prin modificări ale formei cuvintelor cu ajutorul mijloacelor sintetice, al afixelor gramaticale (articole, desinențe și sufixe), adăugate la tema cuvintelor. De aici și denumirea acestui tip de flexiune: flexiune sintetică. Alături de aceste mijloace, o l. sintetică mai folosește și mijloace analitice pentru exprimarea raporturilor gramaticale: prepoziții, conjuncții, pronume și adjective pronominale, verbe auxiliare. Un exemplu de l. sintetică este latina. ◊ ~ centum: l. indo-europeană care a păstrat în evoluția ei sunetele g’ și k’ înaintea vocalelor e și i, ca de exemplu greaca, latina, celtica, germanica etc. ◊ ~ satem: l. indo-europeană care a păstrat în evoluția ei sunetul s înaintea vocalelor e și i, ca de exemplu iraniana, armeana, balto-slava, albaneza etc. Împărțirea limbilor indo-europene în două mari grupuri (centum și satem) după tratamentul consoanelor velare c și g s-a făcut de către unii din primii comparatiști – Friedrich Schlegel, Wilhelm von Humboldt și August Schleicher – și a fost rediscutată de către lingvistul francez Antoine Meilet. ◊ ~ naturală: l. a unui trib, a unui popor, a unei națiuni prin care oamenii comunică între ei, în mod obișnuit, în fiecare zi, ca de exemplu huari (limba unui trib indian din America de Sud), kurda (limba poporului kurd, răstignit în cadrul a cinci state asiatice), suedeza, norvegiana, daneza etc. ◊ ~ artificială: l. creată convențional, pe baza unor elemente din limbile latină, engleză și franceză, pentru a servi ca mijloc de comunicare între oamenii cu limbi materne diferite (mai ales diplomați). Astfel: volapük (1880), esperanto (1887), ido (1907), occidental (1933), interlingua (1951), delmondo (1960) etc. Tot artificiale sunt și l. obținute prin simplificarea limbilor naturale (reale), cum ar fi basic-english (1932), basic-french sau franceza elementară (1952), latina sine flexione sau le latin vivante (latina vie) (1956) etc. ◊ ~ maternă: l. învățată de un vorbitor de la părinții săi încă din copilărie, odată cu deprinderea vorbirii, și folosită ca l. de stat, oficială, în țara de origine. Pentru fiecare cetățean al țării noastre, de naționalitate română, l. sa maternă este l. română. ◊ ~ străină: oricare l., alta decât cea maternă; se învață de obicei prin procedee formale, prin predare în școală sau la cursuri speciale. ◊ ~ specială: l. creată convențional și alcătuită dintr-un sistem de semne nelingvistice, care pot fi întrebuințate prin gesticulație și mimică, în vederea comunicării ideilor și a sentimentelor, ca de exemplu l. surdomuților. ◊ ~ abstractă: l. care a ajuns la un înalt grad de abstractizare a vocabularului ei, ca de exemplu engleza (v. abstractizare). ◊ ~ concretă: l. care păstrează semnificația lexicală concretă a cuvintelor și a conținutului noțional al acestora, ca de exemplu limbile triburilor de indigeni din Africa și America. ◊ ~ standard: l. însușită de întreaga colectivitate instruită, indiferent de apartenența dialectală a vorbitorilor unei națiuni; l. uzuală, generală, comună, folosită în împrejurări obișnuite, neoficiale, care reprezintă un etalon de cercetare lingvistică. L. standard este o formă a limbii naționale unice în care coloratura dialectală este redusă la minimum (prin eliminarea cvasitotală a particularităților dialectale). Ea este o aproximație a uzului general al limbii. Adeseori este folosită ca sinonim al limbii literare, constituind obiectul de studiu preferat al lingviștilor transformaționaliști și generativiști. ◊ ~ uzuală: l. sau aspect al unei limbi care se folosește în mod obișnuit, în mod curent, frecvent; l. sau aspect al unei limbi care este în uz. ◊ ~ indigenă: l. pământeană, băștinașă, autohtonă; l. vorbită de vechii locuitori ai unei țări, ca de exemplu limba dacă, limba vechilor iberi, limba etruscă, limbile australiene etc. ◊ ~ intertribală: idiom folosit pentru asigurarea legăturilor dintre diversele triburi indiene din America de Nord și de Sud. În regiunea marilor lacuri, a circulat în secolul trecut o l. intertribală creată pe baza limbii indiene ojibwa, cu termeni din limba franceză. În sud-estul S.U.A., s-a format l. intertribală chikasaw (mobile), pe baza limbii indiene choktow, cu elemente din chikasaw. Din ea au pătruns în engleza americană o serie de cuvinte și expresii. Pe toată coasta de nord-vest a continentului nord-american a fost folosită l. intertribală chinook, care avea la bază limba indiană cu același nume. Aceasta fusese completată inițial cu termeni din alte limbi indiene, apoi cu termeni din limbile franceză și engleză. Ea a fost înlocuită de o altă l. intertribală, care are la bază engleza. În America de Sud, cea mai importantă l. intertribală este geral, creată în secolele al XVI-lea – al XVII-lea în Brazilia, de unde s-a extins în Paraguay și în ținuturile din jur. La baza ei stă limba indiană guarani, completată cu termeni din spaniolă și portugheză. Și în America Centrală s-au creat l. intertribale pe baza limbii spaniole. ◊ ~ de tranzit: l. rezultată din simplificarea altei limbi și adoptarea unor cuvinte din mai multe alte limbi în circulație, pentru satisfacerea nevoilor elementare de comunicare în porturile maritime, ca de exemplu beach-la-mar din zona Pacificului; sabir din porturile Mediteranei; pidgin english de pe coasta de vest a Africii etc. ◊ ~ indo-europeană: l. care reprezintă continuarea indo-europenei comune; l. care descinde din indo-europeana comună, ca de exemplu indiana veche (sanscrita și vedica), iraniana veche, hitita, toharica, greaca veche, germanica comună, slava comună, baltica comună, latina, celtica, osca, umbriana, falisca, veneta, mesapica, armeana, albaneza, macedoneana antică, traca, frigiana și ilira. L. indo-europene se grupează astfel în zece familii sau unități distincte: indiene, iraniene, armeana, greaca, albaneza, slave, baltice, germanice, romanice și celtice. ◊ ~ italică: l. indo-europeană vorbită în antichitate de unul din popoarele Peninsulei Italice, ca de exemplu falisca, osca, etrusca, latina, umbriana și veneta. ◊ ~ romanică (neolatină): l. care are la bază limba latină, care descinde din limba latină, ca de exemplu româna, dalmata (dispărută), retoromana, italiana, sarda, occitana (provensala), franceza, catalana, spaniola și portugheza (după unii lingviști se poate lua în discuție și a unsprezecea limbă romanică: franco-provensala). ◊ ~ germanică: l. care are la bază limba germanică comună, care descinde din aceasta, ca de exemplu gotica, ostrogota, vizigota (grupul de răsărit – dispărut), vechea nordică (dispărută), islandeza, norvegiana, suedeza, daneza (grupul de nord), germana, olandeza, flamanda, frizona și engleza (grupul de apus). ◊ ~ slavonă: l. slavă bisericească și l. literaturii care s-a dezvoltat în Rusia, Serbia și Bulgaria, pe baza vechii slave bisericești. ◊ ~ slavă: l. care are la bază slava comună, care descinde din aceasta, ca de exemplu ucraineana, bielorusa și rusa (grupul de răsărit), soraba (venda), polaba (dispărută), cașuba, sârba lusaciană, polona, slovaca și ceha (grupul de apus), bulgara, sârbo-croata, slovena și macedoneana (grupul de sud). ◊ ~ balcanică: l. vorbită în Peninsula Balcanică (greaca, albaneza, bulgara, sârbo-croata, macedoneana și slovena). ◊ ~ baltică: l. indo-europeană vorbită de un popor baltic, ca de exemplu letona, lituaniana și vechea prusiană (dispărută). ◊ ~ celtică: l. indo-europeană vorbită de un popor urmaș al celților, ca de exemplu galica (dispărută), irlandeza, scoțiana, mank (grupul gaelic), galeza, cornica (dispărută) și bretona (grupul britonic). ◊ ~ greacă: l. indo-europeană vorbită de grecii din Grecia continentală, din insulele Mării Ionice și ale Mării Egee și de cei din diaspora (v. greacă). ◊ ~ albaneză: l. indo-europeană vorbită de albanezii din Albania și de cei din diaspora (v. albaneză). ◊ ~ ugro-finică: l. indo-europeană din grupul uralian, alcătuit din cinci subgrupuri, majoritatea fiind vorbite în Siberia. Astfel: limbile finice prebaltice (finlandeza, isuri, karela, vespa, estona și livona), limba saama (lapona), limbile de pe Volga (mordvine și mari), limbile permiene (udmurta, komiziriana, komi-permiana) și limbile ugrice (maghiara din Europa, hantî și mansi de pe fluviul Obi). Deci l. ugro-finice vorbite în Europa sunt: maghiara, finlandeza, karela, estona și saama (lapona) – v. fiecare dintre aceste limbi. ◊ ~ bască: l. indo-europeană vorbită de basci, locuitorii ambelor părți ale Pirineilor, la granița dintre Spania și Franța (v. bască). ◊ ~ caucaziană: l. vorbită de populații cu tip fizic variat, care locuiesc în munții Caucazului și în regiunile învecinate. L. caucaziene (peste 50) sunt foarte deosebite ca origine și structură: unele sunt iraniene (oseta, kurda, tati, talisi etc.), altele sunt turcice (azer, baidjana, karaceano-balkara, kumâka, nogai etc.), altele semitice (aisor) sau indo-europene (armeana). ◊ ~ indiană: l. indo-europeană vorbită de unul din numeroasele popoare de origine indiană din Asia. Există trei faze ale dezvoltării limbilor indiene: a) indiana veche (cu limbile vedica și sanscrita); b) indiana medie (cu variantele prākrit, sanscrita literară și pāli); c) indiana modernă (cu limbile: hindi, urdu, bengali, oriva, assam, binari, marathi, rajasthan, gujarati, pahari, nepali, kumani, garhvali; hohistani, khowar, kashmira, șina; punjabi, lahnda, sindi, singhaleza, limba țigănească). ◊ ~ iraniană: l. indo-europeană provenită din iraniana comună și vorbită de unul din numeroasele popoare de origine iraniană din Asia. Există trei faze ale dezvoltării limbilor iraniene: a) limbile iraniene vechi: vechea persană, avestica (zenda), scita (scitica), sarmata; b) limbile iraniene medii: sogdiana, saka, rezmica, parta (partica), persana medie (pehlevi); c) limbile iraniene moderne: persana nouă, tadjica, afghana (pusthu), beiuciana, tāti, kurda, oseta, yaghnobi, sugni, väzgulami, ișkașimi, wakhi, ormuri și parāci). ◊ ~ armeană: l. indo-europeană caucaziană vorbită de armenii din Armenia și din diaspora (v. armeană). ◊ ~ hamito-semitică: l. de origine hamito-semitică din Peninsula Arabică, din nordul acesteia și din nordul Africii. Există cinci ramuri ale acestei familii de limbi: semitică (din care fac parte limbile arabă, etiopiană, feniciană, arameeană, siriană și ebraică), kușită (din care fac parte limbile kușită, beja, afar și somali), egipteană, berberă și ciadă. ◊ ~ burușaski: l. folosită în zona munților Kakoram din Asia, în statele Hunzu și Nagu. ◊ ~ dravidiană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din India de sud și de sud-vest. ◊ ~ munda: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din India centrală (cea mai răspândită din această familie de limbi este khewari). ◊ ~ uralo-altaică: l. vorbită de unul din numeroasele popoare ugro-finice, altaice și samoede. Există mai multe ramuri ale acestei familii de limbi: ugro-finice (din care fac parte și maghiara, finlandeza, estona și lapona), samoede (în Asia), turco-tătare (din care fac parte și limbile turkmenă, găgăuză, osmană veche, turcă, tătară, kazahă, uzbekă și kirghiză), mongole (în Mongolia, Federația Rusă și China), tunguso-manciuriene (în Asia nord-estică), coreeana (în Koreea). ◊ ~ paleosiberiană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din nord-estul și nord-vestul Siberiei. ◊ ~ ainu: l. vorbită în insulele Hokkaido, Sahalin și Kurile de numeroase popoare. ◊ ~ chino-tibetană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din China și din țările sud-estului Asiei. Există două ramuri ale acestei familii de limbi: thai-chineză sau chino-siameză (din care fac parte și chineza, și vietnameza) și tibeto-birmană (din care fac parte și tibetana, și birmana). ◊ ~ mon-kmer: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din Peninsula Indochina (din care fac parte și khmera, și cambodgeana). ◊ ~ japoneză: l. mon-khmer vorbită de japonezi (v. japoneză). ◊ ~ negro-africană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare africane. Există trei grupuri de limbi negro-africane: limbile din Sudan și Guineea (dintre care cele mai răspândite sunt mandingo, fulbe, boki și nubiana), limbile bantu (dintre care cea mai răspândită este suahili), limbile khoisan (dintre care cea mai răspândită este hotentota). ◊ ~ malgașă: l. vorbită în insula Madagascar. ◊ ~ amerindiană: l. vorbită de indienii din America (Canada, S.U.A., Mexic, America Centrală, America de Sud și insulele Antile). ◊ ~ indoneziană: l. vorbită în arhipelagul indonezian, în sud-estul Vietnamului, în Malaya, în insulele Filipine, în Madagascar și în Taiwan de popoare de origine indoneziană. ◊ ~ polineziană: l. vorbită în insulele Noua Zeelandă, Chathan, Fiji, Tonga, Samoa, Cook, Phoenix și Hawaii de diferite popoare. ◊ ~ melaneziană: l. vorbită de diferite popoare în insulele Mariane, Caroline, Noile Hebride, Gilbert, Bismark, Louisiade, Solomon, Marshall, Amiralității și Noua Caledonie. ◊ ~ australiană: l. folosită de populațiile băștinașe arhaice ale Australiei. Există 523 de idiomuri diferite, care formează cinci grupuri cu trăsături specifice. ◊ ~ papuașă: l. vorbită de unul din popoarele din Noua Guinee și din arhipelagurile Solomon și Noile Hebride. (În clasificarea limbilor pe familii, ramuri și grupuri au fost reținute numai acelea care ni s-au părut a-i interesa mai mult pe cititori sau care ar putea prezenta o importanță mai mare din anumite puncte de vedere. Pentru amănunte se poate consulta cu mult folos lucrarea Ce limbi se vorbesc pe glob, București, 1968, de Lucia Wald și Elena Slave). Pentru clasificarea l. v. și criteriu. 2. fel propriu, specific unui scriitor, de exprimare în operele literare.