țuțăr s. m. Persoană ușor manevrabilă; favorit; profitor ◊ „Vadim Tudor, țuțerul lui Eugen Barbu.” Cuvântul 33/93 p. 6. ◊ „Când este doar o mică secătură [...] se dă pe lângă alții mai ajunși și este [...] un fripturist, un țuțăr și un ticălos.” R.l. 27 V 94 p. 2. ◊ „Iată o meserie, am putea zice chiar o vocație, care nu va dispărea niciodată: aceea de țuțăr. Greu de găsit în dicționare, cuvântul desemnează o realitate umană complexă, un amestec inextricabil de inhibiții, aspirații secrete și orgolii dramatice, la limita balamucului. [...] țuțărul doar se învârte în jurul persoanei ori grupului în orbita cărora l-au împins interesele, mărginindu-se a scoate nu învățăminte din existența pilduitoare a modelului, ci doar oala lui de noapte.” ◊ Rev. 22 2/95 p. 7; v. și 39/96 p. 15 [scris și țuțer] (probabil din țig. țuț „om pus la patru ace” – comunicat Dragoș Gheorghiță)

țuțăr, țuțări s. m. 1. persoană aflată în slujba unui membru al lumii interlope. 2. persoană ușor de manipulat / manevrabilă; om de paie.

țuțer, țuțeri s. m. v. țuțăr.