Mahomed m. fundator al islamului, născut la Meca (570); alungat din orașul său natal în 625 (hegira sau era Mahomedanilor), reveni în triumf și muri la Medina (632).

Mahomed m. nume a 5 Sultani turci: MAHOMED I, fiul lui Baiazid I (1412-1421); MAHOMED II, mare cuceritor, coprinse în 1453 Constantinopole, se luptă în 1462 cu Vlad Țepeș și în 1476 cu Ștefan cel Mare (1451-1431); MAHOMED III, puse să sugrume pe toți frații săi, avu lupte cu Mihaiu Viteazul (1595-1603); MAHOMED IV, detronat și mort în închisoare (1649-1691); MAHOMED V, născut în 1844, urmă pe tron în 1909 fratelui său Abdul-Hamid. Sub el Turcia, pierdu Tripolitana, și mai tot teritoriul său din Europa. El muri în 1918; MAHOMED VI, urmă fratelui său în 1918 și abdică în 1922.

Mahomed (c. 570-632), întemeietorul tradițional al religiei mahomedane (islam), venerat de credincioșii musulmani drept profetul unic și împuternicit al divinității unice, care este Allah. Începând să predice ideile unei reforme politico-religioase a arabilor, capătă numeroși adepți, dar și adversari, care îl gonesc din Mecca. Se refugiază la Iathreb (Medina) în anul 622, eveniment care capătă numele de Hegira și care marchează începutul erei islamice. În anul 630, după mai multe lupte cu foștii săi adversari, revine victorios la Mecca, face un pelerinaj la Kaaba, unde distruge idolii și unde orânduiește ritualul cultului în forma în care fusese așezat de Avraam, părintele arabilor, cucerește întreaga Arabie și își alege ca reședință Medina. După moartea sa a început procesul de glorificare a profetului, mormântul său devenind un al doilea loc sfânt după Mecca.

MAHOMED v. Mehmed.

MAHOMED (în arabă Mohammed „cel lăudat”) (c. 570-632), reformator religios arab. Fondatorul islamismului (mahomedanismului). Propagator și autor parțial al textelor coranice; considerat ultimul dintre profeții care încheie revelația inițiată de „Vechiul Testament” și completată de Evanghelii. Probabil, personaj istoric, n. la Mecca (Arabia), predicator din 610 la Mecca, refugiat (hegira) la Medina 622, dată considerată ca începutul erei musulmane; a provocat un „război sfânt” (jihad) de convertire a întregii Arabii, neapucând să vadă însă izbânda totală. Potrivit tradiției, M. ar fi scris „Coranul” dictat de Allah sau l-ar fi primit gata scris pentru el și transmis prin îngerul Gabriel, originalul păstrându-se în cer. Mormântul lui M. de la Medina este loc de pelerinaj pentru musulmanii din întreaga lume.

MEHMET (MAHOMED, MOHAMMED, MEHMED), numele a șase sultani otomani: M. I (1413-1421). A pus capăt luptelor pentru tron (izbucnite în 1403) și a înfrânt răscoalele din Asia Mică și Pen. Balcanică. M. II Cuceritorul (1451-1481), cuceritorul Constantinopolului (1453). A purtat numeroase războaie, supunând Serbia (1456-1459), Despotatul de Morea (1460), Imperiul de Trapezunt (1461), stăpânirile din Asia Mică ale hanului Uzun-Hasan, cetățile genoveze din Crimeea, Hanatul Crimeii devenind dependent de Imperiu (1475). A luptat împotriva Veneției, Albaniei (condusă de Skanderbeg), a lui Iancu de Hunedoara, de care a fost înfrânt la Belgrad (1456), apoi împotriva lui Vlad Țepeș (1462) și Ștefan cel Mare, care l-a învins la Vaslui (1475). M. III (1595-1603). A înăbușit răscoala din Asia Mică (1595-1598). Armata sa a fost învinsă de Mihai Viteazul, în 1595, la Călugăreni. În 1596, a obținut victoriile de la Eger și Mezökeresztes asupra armatelor imperiale și transilvănene. M. IV (1648-1687). Sub sultanatul său, imperiul a fost guvernat de marii viziri Mehmed, Ahmed Köprülü și Kara Mustafa, care au încercat prin reforme să consolideze situația internă, iar pe plan extern, să reia politica expansionistă. În timpul lui au avut loc, între 1657 și 1661, războiul antiotoman al Țărilor Române, condus de Gh. Rákóczi II, Mihnea III și Constantin Șerban, Războiul Turco-Austriac (1663-1664), Războiul Turco-Polon (1672-1676), Războiul Turco-Rus (1676-1681) și primul asediu al Vienei (iul.-sept. 1683) din cadrul Războiului Turco-Austriac (1683-1699). M. V (1909-1918). Urcat pe tron în urma Revoluției „Junilor turci”, a acceptat introducerea regimului de guvernare constituțională. După înfrângerea în Războiul Italo-Turc (1911-1912), în primul război balcanic (1912-1913) și în primul război mondial (1914-1918), la care a participat de partea Puterilor Centrale, Imp. Otoman s-a dezmembrat. M. VI (1918-1922), ultimul sultan al Turciei. Înlăturat prin rezoluția Marelui Medjilis Național care abolea sultanatul (nov. 1922).

Dacă nu vine muntele la Mahomed, se duce Mahomed la munte – Faptul s-ar fi petrecut în jurul anului 612 al erei noastre, cînd Mahomed abia începuse a propovădui religia islamică. Arabii erau atunci idolatri și-i cereau minuni. „Profetul” a poruncit muntelui în fața căruia predica să vină pînă la el. Muntele, deși se zice că credința mișcă și munții, n-a catadicsit bineînțeles să se urnească. Atunci, Mahomed s-a închinat și, cu ochii la cer, a exclamat senin: „Mare e înțelepciunea ta, doamne! Dacă ai fi dat ascultare cuvintelor mele și ai fi făcut muntele să se miște, ne-ar fi prăpădit pe toți. Trebuie deci eu să mă duc la munte și să mulțumesc celui de sus că a fost atît de milostiv cu un neam de păgîni”. Și îndreptîndu-se spre munte, a rostit cuvintele care azi, în zeflemea, se spun acelora ce n-au altă cale decît să se plece în fața unei situații, chiar dacă astfel trebuie să înfrunte ironii și rîsete. Poetul Mihai Codreanu, în sonetul Minunea profetului, povestind această întîmplare cu Mahomed ironizat de mulțime, încheie: lar el, plecînd încet ca s-o înfrunte, Scandează rar silabele divine: „Cînd muntele la Mahomed nu vine, Se duce singur Mahomed la munte”. Uneori expresia e folosită în formă inversată: Dacă nu vine Mahomed la munte, se duce muntele la Mahomed. E o variantă alterată, greșită. De altfel însăși legenda din care s-a născut expresia face dovada acestei erori. IST.