celestin, ~ă [At: DN³ / Pl: ~i, ~e / E: fr célestin] 1-2 smf, a (Călugăr) care aparține unui ordin catolic fondat în 1254.

Celestin m. 1. nume a cinci papi (422-1294); 2. călugăr din ordinul fundat de Celestin V (1294).

Celestin Prin sec. 3 e.n. în izvoarele latine încep să fie întîlnite numele pers. Caelestinus (adj. caelestinus era folosit ca epitet pentru Iupiter) și Caelestina, derivate cu suf. -inus, -ina, de la un alt nume propriu Caelestis. Acesta din urmă, întrebuințat de către romani ca nume personal masculin sau feminin (mai ales în inscripțiile creștine), ca epitet pentru zei și zeițe sau ca un nume al unei zeițe africane numită popular Tanit, al cărei cult era sărbătorit în mod deosebit la Cartagina (romanii o numeau pe zeiță maxima Iuno), are semnificația clară chiar și pentru vorbitorii limbii române, întrucît are la bază adj. caelestis, „ceresc” din care provine rom. celest (neologism intrat prin franceză). Lat. Caelestis are corespondent perfect în gr. Urania, cunoscut epitet al zeiței → Afrodita (Venera) sau nume al unei muze (Urania este folosit și astăzi în Grecia ca nume pers. fem.). O formă mai frecventă în onomastica veche creștină era Caelestius. Toate aceste nume au la bază subst. lat. caelus (caelum), moștenit în rom. cer, folosit și ca nume pentru zeul căruia îi corespunde în greacă numele Uranos. Nume favorite în rîndul creștinilor datorită semnificației lor, devenite apoi calendaristice, Celestin și Celestina se răspîndesc în vestul Europei, de unde l-am împrumutat și noi în ultima vreme (forma feminină pare mai frecventă decît cea masculină). ☐ Fr. Célestine, it., sp. Celestino, Celestina etc. ☐ La răspîndirea numelui în apusul Europei a contribuit fără îndoială și binecunoscuta tragicomedie a scriitorului spaniol Fernando de Rojas, La Celestina o Comedia de Calixto y Melibea.