zminti vb. IV. v. sminti.

smintésc v. tr. (vechĭ smentesc, vsl. sŭ-montiti [și sŭ-mensti, -menton], a turbura, infl. de rom. minte. La Dos. smintă, sminteală. Cp. cu răspintie. V. smîntînă și zămintesc). Turbur, deranjez, mișc din loc: a sminti ceva de la locu luĭ, a sminti pe cineva de la treaba luĭ. Vechĭ. Vatăm, aduc pagubă: lupiĭ îĭ smintesc pe oamenĭ. Săblăznesc. Rătăcesc, seduc: diavoliĭ ne smintește. Împedec, opresc. Azĭ. Fam. Cînd țĭ-oĭ trage una, te smintesc, cînd te-oĭ lovi o dată, te zăpăcesc. V. refl. Înebunesc, devin nebun. – Și zm-.

zminti, zmintesc, (sminti), vb. tranz., refl. – 1. (pop.) A luxa, a sclinti, a deplasa: „Mi-am zmintit o mână” (ALRRM, 1969: 118). 2. A înnebuni. 3. A tulbura. 4. A jena. – Cf. sminti (< sl. sǔmesti „a tulbura”, Scriban, DER, DEX).